Tați în dialog: Gus Popa – “Sunt mândru de mine că am și disponibilitatea și posibilitatea de a mă implica atâta cât au ei nevoie”

Radu „Gus” Popa este prietenul meu. Dinamovist convins, este omul cu care, alături de Dio, râd aproape zilnic pe micul nostru grup de iMessages, unde aberăm ca niște copii – adulți ce suntem. Nu în ultimul rând, Gus este cea mai completă enciclopedie ambulantă de informații sportive din câte cunosc eu. Și cunosc câteva. În concluzie, e un tată mișto cu care mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă despre parenting, relații și, cum altfel, Steaua ☺ :

A.Z.: Cine este Gus, tatăl lui Andrei și al Mariei?

G.P.: Un muritor care s-a gândit la un moment dat să aibă o familie…și-a propus să aibă doi copii, a zis că nu se oprește la unul, deși premisele erau potrivnice – Gus vine dintr-o familie cu doi copii, Luiza vine dintr-o familie cu un singur copil – și atunci s-a pus la început întrebarea dacă vrem un copil sau doi, iar mama copiilor lui Gus a zis că ea vrea un singur copil…

A.Z.: De ce au fost important pentru tine să fie doi?

G.P.: Pentru că mie mi s-a părut foarte ok cum am crescut eu cu frate-miu. Eram convins c-o să fie greu, la început. Apoi lucrurile devin nu neapărat mai ușoare, dar încep să se rezolve o parte din aspectele copilăriei.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre Andrei și Maria…Se înțeleg? IMG_3068

G.P.: De înțeles…cert e că-și duc lipsa unul altuia, când nu sunt împreună. Când sunt împreună, 80 – 90% din cazuri sunt pe picior de război și de contrariere, încercând să-și facă unul altuia în ciudă și să-și demonstreze că e mai bun și mai deștept ca celălalt.
Sunt două firi total diferite, încă de mici au fost total diferiți și de aceea obișnuiesc să spun că am avut toată gama de lucruri care se puteau întâmpla la copii mici: cu dormit, cu mâncat, cu plâns, grădiniță, acomodare – unul a fost într-un fel, celălalt total diferit. Sunt multe de povestit. Cred că Maria, ca și fire, se apropie mai mult de mine și Andrei de Luiza.

A.Z.: E ceva e nu ți-ai dori ca ei să ajungă?

G.P.: ….nu m-am gândit niciodată așa…

A.Z.: Gândește-te acum…

G.P.: Din ce punct de vedere? Meserie sau?

A.Z.: Da, adică îmi închipui că nimeni nu-și dorește ca al său copil să ajungă homeless…

G.P.: Normal, îmi doresc pentru ei să ajungă cât mai bine, dar nu pot să spun că mă sperie neapărat vreun lucru. Iar apropos de meserii: nu, n-am nicio problemă. Mă rog, așa am fost crescut: și eu am avut libertatea să aleg, nimeni nu mi-a impus vreodată și nici eu n-o să le impun lor să facă ceva. Și nici nu mă sperie vreuna dintre ele.

A.Z.: Fiind un mare pasionat de sport, ai suferi dacă Andrei ar fi un “suflet de artist”?

G.P.: Păi cred că este deja (râdem)…că am văzut că îl încurcă rău de tot…ok, mai exagerez și eu un pic…făceam zilele trecute un calcul, îl duc la înot de vreo trei ani și jumătate…dar nu mi se pare vreun talent, cel puțin primii doi ani de zile mă gândeam că-l chinui rău de tot (râdem), că nu se vedea niciun progres. Chiar vorbeam cu antrenorul și-mi spunea de multe ori, rușinat, că el n-are nicio vină și că dacă nu mai vreau să-l aduc (râdem)…

A.Z.: Deci era evident pentru toată lumea…

G.P.: Da, și eu îi spuneam că atâta timp cât nu-l deranjează și nu-l enervează că Andrei nu progresează, eu sunt dispus să-l aduc, cât timp vrea și copilul. Acuma mi se pare că înoată mișto, dar nu mi se pare pasionat de ceea ce face.

A.Z.: Și suferi?

G.P.: Măi, nu sufăr. Mi-ar părea rău să nu facă vreun sport, pentru ei, pentru sănătate. Acuma, nici să-i pui să facă ceva când sunt anti-talent.

A.Z.: Dacă ai avea un prieten care urmează să devină tată și ar veni să-ți ceară niște sfaturi, ce sfaturi i-ai da? Hai să zicem trei sfaturi…

G.P.: Păi, primul sfat pe care i l-aș da ar fi să se gândească și să facă tot ce -și dorește să fi făcut și nu a apucat. Pentru că după ce apare copilul n-o să mai aibă timp să le facă, cel puțin o perioadă…zic eu…acuma depinde cât își va dori să fie implicat, că sunt unii care nu se implică și atunci viața le merge mai departe…unora ca ăștia ce sfat să le dau? Numai să-și cumpere un apartament mare ca să nu se întâlnească cu ăla mic (râdem)

A.Z.: Ok, hai să presupunem că și-ar dori să fie un părinte implicat…

G.P.: Dacă își dorește să fie un părinte implicat, tre să știe în ce se bagă…Dacă i se impune să fie un părinte implicat (râdem) atunci nu mai are de ales.
Revenind, deci să facă multe din cele pe care și le-a propus să le facă în viață. Apoi, să încerce să își dea seama că, cel puțin când sunt copiii mici, femeile au..fizic, psihic, mult mai multe probleme ca bărbații și atunci tre să se pregătească să accepte multe lucruri pe care poate, a zis la un moment dat că nu le va accepta niciodată (râdem). Sigur, asta dacă vor să-l crească împreună.
Și trei, să se bucure de tot ceea ce face cu copilul..să se bucure și să nu le vadă ca pe o povară, ci ca pe o bucurie, indiferent ce ar fi.

A.Z.: Ai simțit când erau copiii mici că a trebuit să-ți pui relația cu Luiza pe hold ca să îi creșteți pe ei?

G.P.: În ce sens?

A.Z.: În sensul: “Noi ne iubim, dar următoarea peerioadă o să fie complicată pentru noi și trebuie să acceptăm că… IMG_3067

G.P.: A, am simțit și mai mult. Ba la un moment dat, când erau ei mici și mi se părea că hormonii sunt total scăpați de sub control a fost discuția mult mai tranșantă: “Vrei să-i creștem împreună sau nu?
Adică a fost clar că a trebuit să lăsăm deoparte relația noastră de cuplu și să ne axăm pe ce e nevoie pentru a evolua toți patru…în același apartament de 60 mp.

A.Z.: Și când ți s-a părut că a devenit mai ușor?

G.P.: Măi, cred că după ce a făcut Maria un an. Cred că după ce ea a început să se miște, să se ridice în picioare, au început să aibă niște acitivități comune, chiar dacă mici la început și puteai să nu mai fi cu ochii pe unul și cu gândul la celălalt. Puteai să te mai gândești și la alte lucruri sau să mai faci alte lucruri.

A.Z.: Ți se pare important să ai copii independenți?

G.P.: O, da! Și ai mei nu prea sunt. De exemplu Andrei, deși e mai mare, mie mi se pare foarte dependent de cei din jur – părinți, bunici – și e un lucru pe care-l trec la nerealizări până la 7 ani ai lui. Cel puțin așa văd eu lucrurile, Luiza le vede complet diferit, așa că un minus cu plus…deobicei dă minus, nu? (râdem)

A.Z.: Ți se pare că ești un tată mai bun decât a fost tatăl tău?

G.P.: Băi, nu știu ce să zic. Mie mi s-a părut că am avut părinți foarte mișto, deși nu cred eu c-o să citească ei ce scrii tu pe-acolo și nici nu cred că știu că eu gândesc așa, acum. Mai mă și înțeapă, că la un moment dat am avut o perioadă de rebeliune prin liceu în care le spuneam că n-au știut să mă crească…acuma mi se pare că eram un idiot total…dar, nu știu, tatăl meu a fost profesor universitar și la vârsta la care eram noi mici, el își lua doctoratul…era puțin altfel decât acum, cu doctoratele (râde) și chiar muncea ca un nebun. Noi, de exemplu, aveam interzis în bucătărie după 9 seara, ca să poată lucra în liniște. Așa că el a fost destul de puțin implicat, pe noi ne-au crescut maică-mea și bunicile. Dar nu am resimțit treaba asta. Mie chiar mi s-a părut că a fost un tată ok. De multe ori stau și mă gândesc la lucrurile pe care mi le-a spus de-a lungul timpului: când am intrat la liceu, când am plecat în Franța un an, când o dădusem în bară pe la liceu. Bine, atunci n-am înțeles, dar acum mi se pare că a fost foarte, foarte ok. Eu sper să fiu măcar ca el. Sper ca atunci când o să crească și să gândească cu capul lor, să considere că am fost un tată bun, așa cum cred eu acum despre tata.

A.Z.: De ce ești cel mai mândru de tine, ca tată?

G.P.: Sunt mândru că mă implic atâta cât mă implic. Nu neapărat cât se așteaptă ei de la mine, dar mi se pare că am și disponibilitate și posibilitate să mă implic în viața lor atâta cât au nevoie. Nu mi s-a întâmplat să spun: “Asta n-o fac pentru că mi-e silă/mi-e frică!” Am fost lângă ei la toate momentele importante de până acum.

A.Z.: Ce te sperie când vine vorba de ei?

G.P.: Mă sperie….o dată m-ar speria să nu pot să fiu cu ei până la momentul în care îi văd pe picioarele lor…

A.Z.: Care înseamnă…?

G.P.: Până termină liceul sau legal, sunt de capul lor. Mă gândesc că de la 18 ani, dacă, Doamne ferește, mi se întâmplă mie ceva, ar trebui să fie în stare să se descurce. Asta pe termen lung. Iar pe termen scurt, mă sperie gândul de boală și de spitale. Până acum doar Andrei a stat o noapte în spital toamna trecută și l-am văzut speriat rău. Și nu știam efectiv de unde s-o apuc: el era speriat, maică-sa era terifiată, Maria era acasă și mă aștepta…nu știam nici ce să fac, nici cum să mă împart.

A.Z.: Când ți-a fost cel mai greu, ca tată?

G.P.: Când a avut Maria rotavirus…eram singur acasă cu ei, Luiza era la un curs, Maria avea un an și vreo două – trei luni..deci Andrei avea vreo 3. Eram singur cu amândoi acasă și în ziua aia i s-a declanșat…asta durează 5 zile…deci efectiv nu apucam să duc pampersul la ghena de gunoi și când mă întorceam era iarăși…și se iritase…mamă, fizic mi-era rău…și o vedeam și că se chinuie.
Nici Luizei nu i-am spus, că ce rost avea? Oricum n-avea ce să facă? Așa că atunci mi s-a părut complicat.
Și a mai fost o fază tare când s-a încuiat Maria în baie cu cheia, având o ușă destul de zdravănă. S-a supărat pe mine și s-a încuiat acolo. Și nici atunci n-am început cu telefoane, cu mesaje…m-am gândit la un moment dat Cum dracu’ o scot eu pe-asta de-acolo? (râdem).

A.Z.: Și cum ai scos-o?

G.P.: Până la urmă a reușit ea să descuie, deși a fost complicat, că era grupa mică și nu știa cu stânga – dreapta. I-am zis să învârtă într-o parte, până la capăt și apoi invers până s-a deschis.
Când i-am spus Luizei, mi-a zis: Aoleo, păi dacă îmi spuneai, mă lua cu leșin!Păi tocmai de-aia nu ți-am spus…ce vină să aibă și pacientul tău să-i scapi freza așa, prin dinți, până-n creier? (râdem tare)

A.Z.: Dacă ai putea alege unde să-i crești, ai alege România?

G.P.: Deocamdată, dacă sunt aici…în momentul ăsta, cu ce ni se întâmplă nouă în viață, eu cred că cel mai bun lucru pentru ei e să crească aici. Numai că, vezi, lucrurile astea sunt destul de subiective și pot balansa de la o zi la alta destul de mult.
Până în momentul de față nu am vreun motiv pentru care să am vreun regret că ei cresc aici.

A.Z.: Și când or fi mari?

G.P.: Să se descurce…Dacă le va plăcea școala , dacă vor să studieze, dacă vor să meargă în străinătate eu o să-i susțin. Deocamdată nu sunt genul care să-și facă probleme că pleacă ei de acasă…sper să-mi permit să mă duc să-i văd.
Eu sper din tot sufletul să nu fiu nevoit la un moment dat să zic că nu se mai poate aici.

A.Z.: Ce te faci dacă Andrei devine stelist?

G.P.: …..la ce să mai devină, că ăștia sunt vai de mama lor…

A.Z.: Nu încerca s-o scalzi… IMG_3069

G.P.: Băi, nu știu, taică-meu e rapidist și m-a acceptat în casă (râde). Nu mi se pare chiar atât de…e clar că n-o să-mi…dar cred că cel mai mult o să fac mișto de el cu Maria, că Maria sigur nu devine. Dacă el devine stelist, Maria sigur se face dinamovistă. (râdem)

A.Z.: Ca să-i facă în ciudă, nu?

G.P.: Și să vină la mine, să se gudure: “Tati, eu te iubesc și eu râmăn lângă tine”. Dacă atâta îl duce capul…înseamnă că n-o să ajungă la facultate în străinătate. (râdem tare)

A.Z.: Crezi că peste mulți, mulți ani, o să-i chinui pe iubiții Mariei?

G.P.: Sper să nu mă chinuie ei. Nu cred (nu pare convins). Eu sper să nu fie cazul…Eu zic că sunt un om tolerant.

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

G.P.: Undeva prin Manhattan, să muncească unul dintre ei și să stau și eu prin vacanță acolo…Nu, peste 20 de ani încă sunt la muncă, dacă nu câștig la loto. Sper să fim tot prin România, să nu apară neprevăzutul.

A.Z.: Te vezi bunic?

G.P.: Da, de ce nu?

 

Toate lucrurile pe care le facem, ca părinți, le facem în speranța că, la un moment dat, copiii noștri vor spune, ca și Gus, că am fost niște părinți mișto. Dar nu avem nicio certitudine. Și poate asta e un lucru bun, pentru că înseamnă să ne străduim mereu. Căci în caz contrar, se pot întâmpla o grămadă de belele. Unele mai mici, altele mai mari, cum ar fi să-ți țină copilul cu Steaua.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*