49,631 views

Tați în dialog: Florin Dumitrescu – “Fetele mele poate nu vor schimba lumea, dar măcar să încerce.”

M-am văzut cu Florin săptămâna trecută, într-un bistro de pe Calea Victoriei. A fost extrem de amabil și când i-am spus că tot ce știu eu să gătesc sunt ouă ochiuri sau omletă și cartofi prăjiți, a zis că e bine și atât, după care, fără să-mi dau seama, mi-a ținut un scurt training de teorie gastronomică. Sunt convins că păream că am nevoie, și chiar aveam.
Nu, tot ouă ochiuri și cartofi prăjiți voi găti în continuare, dar mi-a plăcut să-l descopăr pe Florin, tatăl, un cu totul alt personaj decât Florin, arogantul (ok, cel mai puțin arogant dintre cei 3) de la tv:

A.Z.: Cine este Florin, tatăl?

F.D.: În primul rând, Florin, tatăl, este luat, așa, prin surprindere, că mi-au apărut două fete în viață, de care tre’ să am grijă, mi le-a dat Dumnezeu special, probabil, pentru a mă pune pe șine, să-mi duc viața mai înainte. _DSC6043
Grijuliu, protectiv, speriat un pic, câteodată, de situații noi.

A.Z.: Ce te sperie, ca tată?

F.D.: Mă sperie viitorul un pic, pentru că neștiind ce urmează să se întâmple cu noi, cu ritmul vieții lor, ce ar putea să facă, cum ar putea să iasă, dacă vor fi fericite sau nu. Mă sperie foarte tare asta pentru că este incontrolabil și eu sunt copil crescut cu tehnologie, primul meu computer l-am avut în ’97, un 486, și mi-e frică un pic de tehnologie și tot ce urmează să se întâmple cu partea asta.
Mi-e frică de necunoscut în general și sunt un părinte care se bazează foarte tare pe instinct: nu am stat să citesc în vreo carte că dacă se îneacă fii-mea, tre’ s-o întorc cu capul invers…mi-a zis-o un doctor, am încercat-o și am văzut că funcționează, dar primul instinct ăsta a fost la mine: s-o iau și s-o întorc invers.
Cam de astea mi-e frică.

A.Z.: Când zici că ți-e frică de tehnologie, vezi o lume, din asta, apocaliptică?

F.D.: A, nu, nu de asta mi-e frică, că vin roboții să ne omoare, nu. Îmi este frică de faptul că vor avea un alt sistem de valori decât am avut noi, de unul care ar fi astăzi. Mi-e că în 15 – 20 de ani, interacțiunea umană va dispărea din ce în ce mai tare și ele nu vor apuca să se bucure niciodată de “hai să mergem în parc, să ne jucăm, să ne cățărăm”.
Momentan, sunt mici, au 3 ani și 1 an, dar ăsta e momentul în care începi să te întrebi astfel de chestii.

A.Z.: Ai pomenit vârstele lor. Felicitări! Tocmai ați supraviețuit celui de-al doilea prim an din viața unui copil.

F.D.: Da, da, așa e.

A.Z.: Cât de ușor sau de greu v-a fost?

F.D.: A fost mai ușor decât ne așteptam. Prima experiență, la primul copil, am trăit-o un pic diferit: am fost mult mai grijulii, mult mai “hai să sterilizăm tot”. Ajunsesem la un moment dat de cumpăram apă îmbuteliată pentru copii și o fierbeam și pe aia. (râd)

A.Z.: Să știi că eu râd de bucurie că au mai fost și alții ca mine.

F.D.: Da, toți am făcut-o, până și o doctoriță a râs de noi cu chestia asta. Și la al doilea, nu pot să zic că am fost mai neatenți, dar nu ne-a mai surprins nimic: știam ce urmează, știam ce se întâmplă. ASC_5529
Noi am avut noroc cu prima fată, că a fost foarte cuminte. Bă, da’ cuminte, jur! De la 3 luni a dormit toată noaptea. Prima dată când a dormit toată noaptea, n-am să uit toată viața mea: s-a pus în pat la ora 7 seara, a dormit pân’ la 8 dimineața, Cristina a dormit și ea lângă, iar eu stăteam ca tâmpitul să le apăr de nu-știu-ce și să văd dacă mai respiră.
Asta mică are 1 an și 1 lună și abia acum, de 3 zile, a început să doarmă de la 9 seara la 3 dimineața, mănâncă o dată și mai doarme până la 8.
Cred că de-asta am și făcut-o pe a doua atât de repede, să nu ne ieșim din mână. Prima a fost prea cuminte și ne-am zis: Băi, e prea frumos să fie adevărat, hai că mai merge unul! (râdem)

A.Z.: Îmi pare rău, nu știu cum le cheamă pe fetele tale…

F.D.: Ava Elisabeta e prima, pentru că Elisabeta este numele soacrei mele și al străbunicii mele. Ava – aveam nevoie de un nume scurt, frumos și, oarecum, cu o încărcătură istorică.
Și Mia Victoria – Victoria după numele nașei mele și Mia de la melodia lui Aerosmith…Are Aerosmith o melodie Mia, genială, e un cântec de leagăn compus și cântat de el pentru prima lui fată – Mia.
Pe mine mă cheamă Dumitrescu – să scrii Dumitrescu îți ia o grămadă, așa că dă-i copilului ceva, să se bucure. Cum te cheamă?…Ava…Mia…Pe mine mă cheamă Florin Ionuț Dumitrescu, obosesc până îmi termin numele.

A.Z.: Și sunt diferite între ele?

F.D.: Foarte diferite. Ava este genul de artist, așa, stă, contemplează, se uită, când se joacă cu o jucărie e foarte atentă, nu e agresivă deloc, merge la balet, îi place.
Mia…cred că o s-o dau la box (râde), are o mașinuță preferată, e mai bătăioasă. La un moment dat am observat-o cum i-a furat ceva din mână celei mari. Cea mare, se duce, alege, ia, se așează, desface. Cea mică – trece, pune mâna, ia și a plecat.

A.Z.: Și cât de diferit este Florin, tatăl, de Florin, cel dinainte?

F.D.: Foarte diferit! Înainte să am copiii, eram deja cu Cristina de câțiva ani și puteam să plecăm oriunde, oricând, oricât. Adică nu aveam tragere de inimă să ne întoarcem acasă. Puteam să plec de-acasă liniștit 3 zile, dacă știam că totul e ok cu câinele.
Când am avut-o pe Ava, am plecat și noi în “luna” de miere 4 zile, la Mallorca. 3 zile, totul super ok: ne-am odihnit, am văzut și noi o plajă frumoasă etc. În a patra zi, când a trebuit să plecăm acasă, totul era pe dos: ne-a întârziat avionul, ne era că n-o mai prindem trează, nu mai puteam de dor.
Când a apărut și Mia, într-o noapte am dus-o să doarmă la bunici că poate nu se simte bine în casa noastră, hai să doarmă în altă parte. N-a dormit nici acolo, evident. Dar era casa goală. Doar cu Ava, dar fără Mia, casa părea goală.
N-am avut asta înainte și dacă mi-ar fi spus cineva despre dorul de copii, nu știam cum o să mă manifest eu. Acum, simt că mă doare carnea când mi se face dor de ele, sentiment pe care înainte nu-l cunoșteam, în nimic, în absolut nimic.

A.Z.: Înainte să-l am pe Mark, eu nu înțelegeam cum poate să-ți fie atât de dor de cineva pe care îl vezi, oricum, în fiecare zi…

F.D.: Exact, și eu la fel. Și nouă ne spuneau prietenii: O să vedeți, n-o să vă mai vină să mergeți nicăieri. Și așa e, acum momentele noastre de pauză și de calm sunt cu ele.
Înainte, mergeam undeva pe o iarbă și ne uitam ca proștii în goi…în gol…

A.Z.: Și ca proștii, goi e la fel de ok…

F.D.: Nu, ca proștii, goi n-a mers niciodată, eu sunt mai pudic, așa (râdem), nu merge. Nu sunt genul.
De când cu copiii, știi ce s-a schimbat foarte tare? Înainte eram foarte protectiv, dar eram așa cu cuțitele mele, cu bluzele bune de bucătar, cu momentul meu de relaxare, apoi am devenit protectiv cu Cristina.
Acum, trăiesc genul ăla de sentiment că, pentru copii, ești capabil să ucizi. Ești capabil de absolut orice. Asta mă sperie și mai tare: cât de mult se poate schimba un om fără copil, atunci când are un copil. Ăla cu copil poate să pună mâna pe mitralieră și să-și facă dreptate singur…

A.Z.: Fără niciun fel de mustrări de conștiință…

F.D.: Fără niciun fel de mustrări de conștiință. În schimb, omul fără copil e, așa, foarte relaxat, foarte….

A.Z.: Drept în judecăți, foarte moral…

F.D.: Da, da, da. Și își permite…comentarii pertinente.

A.Z.: Bravo, bravo!

F.D.: Pe când un om cu copil se gândește: Educatoarea a lovit copilul. Ce înseamnă asta? Lăsăm justiția să-si facă treaba? Nu, tată!
Ajungi într-o fază în care nu te mai simți ipocrit că vrei să-ți protejezi copiii. De ce? De orice!
Eu mă simt bărbat acum, că am 3 fete de care trebuie să am grijă. E un sentiment de împlinire pe care nu mi l-a dat nimic altceva, niciodată!

A.Z.: Parenting-ul ți se pare că este o treabă care poate și trebuie să fie învățată sau crezi că ne vine natural?

F.D.: Prima carte pe care am primit-o de la nevastă-mea după ce am aflat că este gravidă a fost Dude, you’re gonna be a father. N-am deschis-o nici până azi. diana_oros_2016-0729
Ea citește foarte mult, sunt de acord că trebuie să existe cărți, mai ales că sunt foarte mulți incapabili să meargă pe stradă, dar să crească un copil…și, din păcate, ăștia chiar au mulți copii. Dar până la a-ți conduce viața și stilul de a fi părinte după o carte, în loc de a acționa instinctiv, cred că aș opta mai mult pentru partea instinctivă. Nu știu, părinții noștri nu cred că au avut parte de training în maternitate după ce au născut, nu cred.
Eu chiar glumeam când sunam la Regina Maria de fiecare dată când pățea vreun copil ceva, avea muci, avea ceva, sunam la Call Center și ziceam Știți, am și eu un copil la voi, în garanție, s-a stricat un pic…Ce are?…Îi curg un pic mucii. Ce-i fac, că are 41 febră Aș fi putut deschide o carte sau să citesc un articol pe net cum să-i bag picioarele în oțet, sau să-i fac împachetări, sau….

A.Z.: Nu ești fair aici, pentru că îmi dai niște exemple extreme ca să zici că parentingul nu e ok. Toată lumea e de acord că atunci când e vorba de sănătate, suni la doctor…

F.D.: Stai un pic, eu am sunat la doctor, dar puteam să cer ajutorul Google-ului și să-mi zică același lucru, numai că spuse de un părinte, trecut prin așa ceva. Doar că prefer să am avizul profesioniștilor care să-mi zică: Băi, nu-ți băga copilul în oțet, că-i strici pielea, boule!
După, am aflat de la un doctor de ce ne dădeau părinții șosete cu oțet. Știi de ce?

A.Z.: Nu.

F.D.: Pentru că oțetul în perioada respectivă se ținea în cel mai răcoros punct al casei și era rece (râdem). Nu că oțetul are puteri magice și scade febra.
Eu m-am făcut de rahat în Italia, când i-am zis unui bătrân să-și țină picioarele în oțet balsamic (râdem). M-a întrebat Dar de ce? Că m-am dus la doctor și râdeau toți de mine că put a oțet. Și apoi mi-a explicat doctorul ce și cum e cu oțetul și că, de fapt, trebuie să pui ceva rece pe copil și cel mai bine e să-l bagi în duș.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că felul în care ne tratau nouă răcelile când eram mici, treaba cu înfofolitul care de fapt îți creștea febra, era greșit.
Parentingul este bun când nu te simți în stare, când nu ai bun simț și educația necesară de a crește corect un copil frumos, să-i provoci amintiri frumoase, o educație cât de cât corectă. Și sunt unii care nu se simt în stare și au nevoie de niște sfaturi în plus față de ce primesc de la prieteni, colegi, doctori.
Cine vrea să-și crească copiii după cărți, să și-i crească după cărți. Eu îmi cresc copiii după instinctul meu de ecucație primară și de Hai să fim oameni buni în primul rând!.

A.Z.: Și dacă vorbim despre crescutul copiilor și de amintiri: cu ce ai vrea să rămână fetele tale de la tine?

F.D.: De la mine?

A.Z.: Da. Hai să zicem că ajung la 18 ani sau la o vârstă la care te simți tu confortabil să plece de acasă…

F.D.: Măi, după mine, poa’ să plece de acasă și la 14 ani, dacă ele se simt în stare. Eu cel mai tare aș vrea să prindă de la mine, corectitudinea, faptul că eu sunt un om corect: n-am luat niciodată ceva ce n-a fost al meu.
Asta aș vrea să preia de la mine: corectitudinea, punctualitatea, seriozitatea în a face niște lucruri și a-ți depăși limitele, chestii din astea.

A.Z.: Meseria ți-ar plăcea s-o preia vreuna sau amândouă?

F.D.: Hai să-ți zic o treabă legată de meserie: cel mai mare bucătar din Italia, Gualtiero Marchesi, are vreo 80 și ceva de ani acum…el e unul dintre părinții gastronomiei mondiale la ora actuală. _DSC9000Are mai mulți copii, nu mai știu exact câți, iar nevastă-sa e muzician, la violoncel, parcă. Toți copiii lui s-au dus înspre ea, toti fac muzică, pe la Scala, nu știu ce.
Dacă aleg bucătărie, da, probabil că mi-ar hrăni orgoliul, dar nu cred că ar fi fair pentru ele să le oblig eu. Oricum de gătit trebuie să învețe pentru ele, pentru că cel mai important lucru în viața asta ar fi ca, dacă îți este foame, să fii capabil măcar să-ți prăjești un ou. De cartofi prăjiți nu mai vorbim…(râdem)

A.Z.: Hai să-ți dau exemplul ăsta, care pentru mine nu e ok: Jiro, tipul acela faimos care face sushi, bănuiesc că-i știi povestea?

F.D.: O știu, așa…

A.Z.: Eu îți spun ce poveste știu eu, tu îmi spui dacă e adevărată. Iulia e pasionată și a urmărit documentarul despre el.

F.D.: Ok.

A.Z.: Băiatul lui cel mare, care urmează să preia business-ul, a declarat că toată viața și-a dorit să fie pilot de curse și că tac-su i-a zis că nu există așa ceva, că tre’ să preia restaurantul, eu înțelegând că fii-su e un bucătar foarte bun, poate nu la fel de bun ca Jiro, dar foarte, foarte bun.

F.D.: Da.

A.Z.: Dar asta nefiind ceea ce iubește el.

F.D.: Clar.

A.Z.: Ți se pare o decizie ok a lui tac-su, sau nu?

F.D.: Noi vorbim acum de Japonia, unde este un fel de lege nescrisă a lucrurilor ca cel mai mare copil să preia job-ul părintelui și dacă eu sunt gunoier și fii-mea vrea să se facă balerină, din păcate ea tre să se facă gunoier. Locul lui tata de muncă se lasă moștenire, din păcate. Și spun din păcate pentru că și eu, dacă aș fi fost în locul lui fii-su și aș fi vrut să devin pilot de curse, ar fi fost o frustrare pentru mine să spăl orezul 10 ani.
Exemplul tău cu Jiro e destul de mare, omul e cel mai tare sushi man din lume. Să fii fii-su, e onorabil.
În mare, eu nu sunt de acord cu asta. Tatăl meu, când eram eu mic și m-a întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, i-am zis Nu știu. Și mi-a zis că trebuie să găsesc ceva. Trebuie! Și mi-am găsit bucătăria.
Uite, fii-mea merge la balet, dar merge pentru că vrea ea, am văzut-o dansând prin casă ca o balerină și am dus-o la balet. Mi-a zis profesoara ei că ea începe exercițiul și fii-mea îl termină. Nu zic că e făcută pentru asta, că e mică, dar îi place. De ce să n-o las să se ducă?

A.Z.: Ok, nu știu dacă ai văzut acum nebunia cu dezvăluirile Mariei Olaru? Ce se întâmplă dacă se dovedește a fi o balerină de succes sau o gimnastă de succes și performanța înseamnă să-și ia mamă de bătaie de la antrenor, având șansa să devină campioană olimpică?

F.D.: Nu e genul meu să comentez lucruri care nu au legătură cu mine, dar eu am fost sportiv de performanță. Am fost campion de câteva ori la Steaua, la polo. Ne-am luat-o și noi, toți și-au luat-o. Că a fost o palmă la cur, un fluier pe spate sau o mamă de bătaie, toți și-au luat-o.
Dacă o gimnastă bună, hai să spunem Nadia…dacă Nadia Comăneci n-ar fi trebuit în viața asta să devină o legendă a gimnasticii, ea nu devenea. Dar ea a devenit legenda gimnasticii pentru că cineva a împins-o acolo, pentru că ea avea talent.
Eu nu pot să fiu de acord cu Batem copilul!, asta e clar. Dar dacă copilul derapează și totuși el e talentat, trebuie făcut ceva să-i atragi atenția.
Astăzi performanțele în sport, de ce nu mai sunt atât de mari, te-ai gândit la asta?

A.Z.: La noi, la români?

F.D.: Da, la noi. Pentru că era disciplină în sport.

A.Z.: O disciplină impusă cu forța, cu care eu nu sunt de acord.

F.D.: Nici eu sunt de acord.

A.Z.: Când eram mic, am făcut și eu sport. Și mi-am mai luat cârci pe spate. Dar acum, dacă l-aș da pe Mark la un sport și ar veni acasă bătut, neimportant din ce motiv, din acel moment căutăm alt antrenor. Cred că, de fapt, nu, sper că poți să faci performanță și altfel și dacă ar trebui să aleg să ajungă cel mai mare în ceva luându-și bătaie, aș renunța direct.

F.D.: Nici eu nu sunt de acord cu bătaia. Cred că bătaia a funcționat în orice disciplină sportivă până la sfârșitul anilor 90. Și atunci hai să vedem: Măi, poți să devii campion mondial, dar trebuie să-ți iei niște palme la cur. Accepți? Tu, ca părinte, accepți?

A.Z.: Eu, nu. Pentru că mi se pare că damage-ul este mult prea mare. Și nu este că ți-ai luat două palme, ci că tata și mama, lumina ochilor mei, acceptă să-l lase pe altul să mă bată.

F.D.: Aia, da, e nasol, adevărat…

A.Z.: Ăsta e motivul pentru care unii se fac psihologi și fac foarte mulți bani de pe urma copiilor care cresc…

F.D.: Corect, corect…

A.Z.: …mai ales pasajul ăla când un părinte își bate copilul cu toate fetele de față…

F.D.: Da, am citit. Ai dreptate, acolo părintele e de vină. E ca și cum fii-mea nu vrea să mănânce nu știu ce și eu mă apuc s-o dau cu capul de masă: Te omor, te omor! Copilului poate nu-i face bine să mănânce chestia aia, nu trebuie să fii tu dobitoc să insisți.
Eu am învățat să nu mai insist, de-a lungul vieții, nici cu adulții, nici cu copiii. Nu mai insist, îi las.
Nu, nu cred în asta cu bătaia, dar uite că, după 2000, performanțele au scăzut mult.

A.Z.: Așa e, însă eu, de exemplu, cred în sistemul celor de la FC Barcelona cu “La Masia”: te iau de la 8 ani de lângă părinți (ceea ce oricum e foarte nasol), te duc la Academie unde faci 8 ore de fotbal pe zi și ai șansa să devii Messi. Nu e sigur, dar ai șansa.

F.D.: Păi și eu că am muncit de la 14 ani, frate, 16 – 17 ore pe zi și am varice și am multe belele că am început să muncesc de atunci, ce să mai zic? diana_oros_2016-1051Uite, eu sunt un exemplu clar al faptului că eu am vrut să fac asta, eu acum trag pentru asta, am organismul varză, arăt ca unul de 40 de ani la 29. Adică, ăsta e prețul…dar eu am vrut să fac asta. Dacă un copil nu vrea, da, ia-l de acolo…

A.Z.: Eu sunt de acord că trebuie sacrificii și trebuie să bagi multă muncă. Mie mi se pare că e o diferență între unul ca tine care a trebuit să muncească enorm să facă ce îi place și unul căruia i s-a impus disciplina cu forța.

F.D.: Așa e, e diferență foarte mare. Asta ar însemna că tot sistemul ar trebui schimbat.
Uite, să-ți dau un exemplu: eu într-a cincea învățam la Istorie despre Războaiele daco-romane și la Religie despre Marea Schismă, când s-a rupt Biserica Catolică de cea Ortodoxă. În perioada aia, eu singur am ajuns la o concluzie și m-am dus la școală și le-am zis-o și profesoarei de Istorie, și celei de Religie: Doamnă, eu cred că Imperiul Roman, la un anumit moment, a zis că nu mai merge cu forța, să colonizeze cu forța. Și atunci a impus iubire și a colonizat cu iubire, cu religia. Ce ziceți?….Stai, dracu’ jos, la asta te gândești tu, pune mâna și învață ce-ți zic eu mi-a zis la Religie.
Mă duc la Istorie și zic același lucru…Cum îți permiți să zici așa ceva?
Și în momentul ăla am zis: Ok, deci n-am voie să gândesc singur. Dacă învățam într-un alt sistem în care era permisă individualitatea poate aș fi ajuns altceva astăzi, filozof sau mai știu eu ce. Dar mie nu mi s-a permis.
În clasa a opta m-am dus și am zis: Eu am citit această carte și cam asta am înțeles eu din ea. Și mi s-au impus alte 4 – 5 cărți de comentarii. Mă, cum să permiți tu, într-o lume civilizată, impunerea de păreri? Aici e buba.
Eu aș fi primul care aș schimba sistemul, aș merge pe sistemul englezesc de educație în toată lumea: nu mai decupați voi mintea copilului, lăsați-o să crească în colțuri, că cine știe cine se naște.
Știi povestea lui Edison?

A.Z.: Nu.

F.D.: Edison, în clasa a doua la școală, era cam analfabet, nu prea îi plăcea lui la școală. Nu era cu sistemul. Și profesoara i-a trimis un bilet mamei lui acasă și i-a zis că nu-l mai putem primi pe copilul dvs. la școală pentru că nu este apt.
Numai că maică-sa i-a citit alfel copilului și i-a zis că școala decide că tu ești mult prea deștept ca să mai continui studiile la noi în clasă. Din păcate, trebuie să continui de-acasă, ești mult prea deștept, ești un geniu. Și uite cum a inventat omul ăsta, becul.
La noi, când eram eu mic, auzeam foarte mulți părinți care le spuneau copiilor că sunt proști. Și mulți foști colegi de-ai mei, care proveneau din familii bune, astăzi sunt nimic, nu fac nimic. Dar li se spunea: Ești prea prost! sau li se punea totul pe tavă, la dispoziție.
La mine taică-meu a făcut altfel. Mi-a zis: Uită-te la oamenii pe lângă care treci pe stradă. Ca cine ai vrea să trăiești?
Și gândește-te cât de fericit eram eu în diminețile când mă duceam la bazin și la 6 eram în metrou cu toți oamenii care se duceau la muncă, la fabrici, și umblau cu sacoșele după ei în care își cărau haine și mâncare. Îți dai seama cât de fericit am fost eu în perioada aia, la 13 ani, gândindu-mă cum aș trăi eu, ca ei, peste 20 – 30 de ani?
Și am zis: Așa nu vreau! Eu vreau mai mult! Și atunci am început să muncesc.
Am început să mă pregătesc, să citesc, să am propriile păreri despre diferite subiecte.
Asta îmi doresc să se întâmple și cu copiii mei: vreau să le las să crească libere, să aibă pe bune o decizie liberă, o exprimare liberă. Asta e una dintre chestiile cele mai mișto din lumea asta: Exprimă-te, mă, liber, nu după un șablon!
Asta vreau de la ele: fetele mele poate n-o să schimbe lumea, dar măcar să încerce.

A.Z.: Eu îți spun 5 cuvinte și tu îmi spui primul lucru care îți vine în cap, ok?

F.D.: Da.

A.Z.: Bunătate?

F.D.: Familie.

A.Z.: Iubire?

F.D.: Familie.

A.Z.: Durere?

F.D.: Eșec.

A.Z.: Amintiri?

F.D.: Familie.

A.Z.: Florin Dumitrescu?

F.D.: Familie. (râdem)

A.Z.: Dacă tot ai zis că tu crezi în parentingul intuitiv și ar trebui să-l pui pe ăsta într-o farfurie, ce ai face?

F.D.: O plăcintă cu organe. De ce? Parentingul pentru oamenii care habar n-au ce înseamnă să ai un copil, pentru unii poate părea un chin, pentru alții o chestie foarte mișto. Plăcinta cu organe inițial te scârbește. În momentul în care guști ficat cu rinichi cu nu știu ce, ți se schimbă percepția și totul pare mai bun.
Zici: N-aș mânca niciodată așa ceva! și după prima înghițitură ai mai vrea o porție. Cam așa e și cu parentingul.
Să-ți crești copilul într-un mod sănătos și cu bun simț mi se pare că este mai greu decât să urci pe orice scară a carierei: copilul acela tu-l formezi, ești responsabil de a-l crește.

A.Z.: Cum ai defini un părinte rău? Rău pentru copilul său.

F.D.: În momentul în care n-o să-mi mai ascult copiii și n-o să mai fiu atent cu ceea ce au ele nevoie și o să încerc să le dau eu drumul lor, în viață, să le impun, atunci aș deveni un părinte rău.
La un moment dat, taică-meu mi-a zis: Mă, poa’ să-ți placă și bărbații, ești liber să faci orice vrei tu, dar fă lucrurile care te țin în viață, nu cele care te omoară!
Asta aș fi în stare să le spun și eu, fetelor mele: Faceți orice vreți voi…orice, orice, orice! Dar chestiile care vă țin în viață, nu cele care vă omoară!
La mine e foarte ciudat, că eu sunt încă la momentul de păpuși Sofia și jucărele pentru dinți, că n-avem toți dinții și vorbim deja de chestii care o să se întâmple peste 15 ani…cred că interviul ăsta e deja eșuat, înțelegi? (râdem)

A.Z.: Următoarea întrebare e una la care m-am distrat, gândindu-mă la ea: dacă în vreo emisiune ai văzut vreun bărbat și ți-ai zis: Frățioare, unul ca ăsta niciodată n-aș putea accepta să-mi fie ginere?

F.D.: Haha! Mă, da…da, au fost câțiva. De exemplu, acum, ultima oară la “Chefi la cuțite” a venit un băiat căruia i se spunea Alifie. Eu, pe ăla, dacă l-aș avea în fața ușii, genul ăla de băiat: foarte arogant, ușor cocălărel, plin de tatuaje, povestește el despre câte femei a avut…da, l-aș trece de câteva ori prin tocul ușii…(râd tare)

A.Z.: Fără nicio urmă de regret, îmi închipui…

F.D.: Fără nicio urmă de regret! Ți-am mai zis: părinții buni sunt ăia care pun mâna pe armă și nu regretă fac ceea ce trebuie făcut! (râdem)
Dar dacă ar fi să vină unul ca D’Artagnan (Alex Petricean), aș fi foarte deschis: un băiat bun, care se gândește mult la ce are de făcut pentru viitorul lui, ca să fie mai bun.
Da, da…m-am gândit. Deja fii-mea mare are niște pasiuni pentru băieți răi. Și încerc să mă…

A.Z.: Totuși, nu la nivelul lui Alifie, îmi închipui?

F.D.: Stai, mă, nu, nu! La nivelul lui Alifie e greu să ajungi. Probabil că o să-și dea seama că pe unul ca ăla nu-l vrei nici măcar în gașca ta de prieteni.
Bun, în primul rând, dacă fii-mea vrea să mă facă să sufăr și îmi aduce un astfel de bărbat în casă, îl fac și eu să sufere.
Povestesc cu prieteni de-ai mei, care mă întreabă: Ce-o să faci când fii-ta vine cu prietenul acasă? Unii îmi spun să nu-l sperii, că altfel se duc și fac chestii cine știe pe unde, să devin prieten cu el. Și atunci primul lucru, o să-l duc la mine în bucătărie unde un perete o să fie plin de cuțite…(râd) Și orice ustensilă de bucătărie poate deveni, la un moment dat, un bun obiect de tortură. Orice ustensilă, chiar și frigăruia de carne, jur!
Cu o minte suficient de bolnavă, orice ustensilă poate deveni un mic obiect de tortură. (râdem)

A.Z.: Pasiunea cu care povestești aceste lucruri mă face să mă gândesc că te-ai mai gândit la astfel de momente…(râdem) diana_oros_2016-5591

F.D.: Clar! Îți dai seama că am stat cu prietenii la povești de genul ăsta. Adică: Ce faci, mă, când vine cu unu’ care îți vorbește și urât, nici nu-ți place?…Ce să fac? Îl așez la masa din bucătărie, bem o cafea și povestim…Dar în același timp îi și arăt ce poate să-l aștepte…N-ai, mă, cum…
Da, m-am gândit…Am o minte destul de bolnavă, de aici și creativitatea (râde).
Prima oară când fii-mea mare a plâns după bărbați a fost într-o cârciumă.

A.Z.: Ai simțit junghiul?

F.D.: Ce, mă, am rămas prost! Mi-a zis nevastă-mea: Exact acceeași chestie i-o vei spune și peste 15 ani!.
Stăteam la masă, ea în scaunul de bebe, vine ospătarul, ne lasă comanda, eu o văd că ea deja se schimbă la față, se uită după ospătar cu o privire pierdută. Ospătarul îsi termină treaba și pleacă…băi, a-nceput să urle după ăla…și primul lucru pe care i l-am spus a fost: Hai, mă, tată, după un ospătar, iubirea mea?…Nevastă-mea a început să râdă în hohote: Băi, exact același lucru o să i-l spui peste 15 ani, la tine în cârciumă, cu fii-ta îndrăgostită după vreun ospătar de-al tău…

A.Z.: Și n-ai avut contraargumente să-i spui că n-o să fie așa…(râd)

F.D.: Nu! (foarte serios) Ce dracu’ să-i spun?

A.Z.: Mia fiind prea mică, te întreb ce-i place Avei să-i gătească tati?

F.D.: A avut o perioadă în care mânca piure de cartofi, făcut ca pentru adulți, cu mult lapte, cu unt, mânca mult, cam un kil de piure.

A.Z.: Pe zi?

F.D.: O dată! La un moment a mâncat piure, puțin suc de portocale și puțini struguri și a vărsat. Și de atunci n-a mai mâncat piure și de asta mă oftic, pentru că sunt sigur că n-o să mai mănânce toată viața piure.
Ce-i place să-i gătesc sunt pastele: paste cu roșii, cu usturoi. Și să-i prăjesc somon pe grătar.
Mia e încă la faza de piureuri și o las până pe la 2 – 3 ani, nu mă bag peste meniul ei.
Foarte important este să nu mănânce sărat, poate să le afecteze foarte tare, cu boli pe la diferite organe. Așa că, momentan, ambele mănâncă nesărat.

A.Z.: Unde ți-ar plăcea să fiți peste 15 – 20 de ani?

F.D.: Ehe…..

A.Z.: Ok, hai s-o luăm așa: fetele acasă sau nu?

F.D.: Cât o să aibă ele? 23 și 21…Nu, nu acasă. Trebuie să învețe să se descurce singure pentru că nu știi când n-o să mai fi pe lume și le obișnuiești prost.
Fetele, fiecare cu drumul ei și noi, undeva în umbră. Deja mă simt așa: n-aș putea să nu fiu în umbră, să nu fiu sigur că în ceea ce fac sunt bine, sunt protejate.
Toată viața lor, o să fiu în umbra lor. Cât o să trăiesc eu, poate și după, o să mă asigur că ele sunt bine…Sunt foarte protectiv.
N-aș putea să trăiesc liniștit, neștiind ce fac ele: dacă sunt bine, dacă au mâncat, dacă sunt sănătoase, dacă se poartă frumos cine trebuie să se poarte frumos cu ele?
Ele unde vor ele, eu in umbra lor și neapărat, dar neapărat, eu într-o cârciumă. La mine, cârciuma e sfântă. Că stau, că lucrez, orice ar fi, să fie o cârciumă în preajmă…
Dacă e o cârciumă prin preajmă, eu sunt fericit.

 

Da, ne schimbăm enorm o dată ce devenim părinți. Ne schimbăm atât de mult, încât uneori nici noi nu ne mai recunoaștem. Cel mai important, însă, este să nu ne propunem să-i schimbăm și pe copiii noștri. Să-i lăsăm să-și găsească singuri drumul care le este menit.
Și, sigur, să-i eliminăm din viața lor, fără mustrări pe conștiință, pe unii ca Alifie. E musai! ☺

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*