Tați în dialog: Dio Boacă – “Mi-ar plăcea ca Andrei și Tamara să spună despre mine că am fost un părinte corect, cu bune și cu rele”

Dio este nașul nostru și al lui Mark. Așa că mi s-a părut firesc să încep cu el al doilea sezon al Taților în dialog. Îl știu pe Dio de 14 ani și dacă ar trebui să-l descriu, aș spune despre el că este un personaj. Cei care îl cunosc, cam pe acum au început să zâmbească. Celor care nu îl cunosc, le garantez că vor zâmbi de mai multe ori, citind discuția de mai jos. Și ca să înțelegeți de ce spun despre el că este un personaj, Dio s-a gândit să mă întrebe foarte subtil dacă nu aș vrea să stau de vorbă și cu el: Zamfire, mie când îmi iei interviu? Sau nu mă calific?
M-am așezat la un pahar de Starbucks cu el și a ieșit discuția de mai jos:

A.Z.: Cine este Dio, tatăl lui Andrei și al Tamarei?

D.B.: Cine era Dio! Dio a fost un barosan (râde) dar, încetul cu încetul a realizat că scopurile și frumusețea vieții se traduc prin alte chestii. Și cele mai minunate lucruri pe care le pot menționa sunt copiii mei, Andrei și Tamara.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre ei.

D.B.: În primul rând ei sunt doi minunați, superbi. Nu greșesc niciodată mai puțin de 20 de ori pe zi și de foarte multe ori îmi vine să îi arunc pe geam (râde). Dar sunt niște copii buni.În creșterea lor, eu am mers pe 2 valori pe care le consider importante în viața oricărui om, și anume: Să nu minți! și Să-ți recunoști greșeala!, lucruri care te pot face mai puternic pentru că poți să înveți. În momentul în care poți să-ți recunoști o greșeală, poți să înveți. Sunt doi copii foarte buni, care nu-mi creează probleme, nici din punct de vedere social, nici la școală. Doi copii care se maturizează, cel puțin Andrei mă sperie, crește pe zi ce trece și simt că este foarte aproape momentul în care n-o să mai fie lângă mine și-ncepe să-mi pară rău. Și atunci încerc să mă bucur cât pot de mult de amândoi în perioada asta.

A.Z.: Ce lucruri nu le plac?

D.B.: Minciuna, lui Andrei, și apreciez foarte mult asta la el. img_2527Ca oricărui copil, să nu-i spui mereu ce să facă sau ce are voie, ce n-are voie. Iar Tamara are o problemă cu Andrei care o înțelege greșit, este o vârstă ciudată (13 ani Andrei, 10 ani Tamara), ea începe să crească, să pună altfel problemele, să aibă un cuvânt de spus, o opinie și Andrei nu prea o lasă liberă la lucrurile astea.
De ce să te mint: sunt frumoasele zilele în care nu avem conflicte seara, dar nu sunt foarte multe. Dar sunt conflicte mici, pe care pe aplanăm și încercăm să-i lăsăm să-și creeze propria personalitate.

A.Z.: Cât de diferiți sunt între ei?

D.B.: Foarte diferiți! Și foarte asemănători! Tamara are 10 ani și este o fetiță copil care se joacă cu păpuși, care-și creează povești…mi se pare foarte mișto să ai o copilărie cât mai îndelungată. img_2530Andrei este un fan al tuturor gadget-urilor existente pe Planeta Pământ, poate și pentru că i-am cumpărat eu prea multe și îmi asum această vină. Mult mai înspre matematică, spre partea de reguli. Îi place, este obișnuit pe partea de reguli, ceea ce pe mine mă șochează pentru că nu i-am impus atât de multe reguli. Dar tot timpul am avut niște programe: Ai voie să te joi atâtea ore, ai voie să faci asta și asta, hai să negociem, ne așezăm la masă și zici: îți convine, nu-ți convine. E corect sau nu? Este un om foarte pragmatic, ceea ce mă bucură. Ce nu mă bucură este că pragmatismul îl duce la extrem și dacă el reușește să citească un comentariu despre o carte, n-o să mai citească acea carte în viața lui pentru că i se pare aberant.
Tamara e mult mai artistă, mai copilă.

A.Z.: Ai menționat vârsta lor: 13 și 10 ani. Cât de complicat este să fii părintele unui adolescent și al unei pre-adolescente?

D.B.: Măi, Zamfire, cea mai mare problemă pe care o văd eu este țara în care trăim. Pentru că eu, dacă aș fi vreo personalitate, dar nu mi-a plăcut nici mie școala enorm ca să ajung vreun profesor universitar, să ajung cineva pe la Ministerul Educației, aș scoate niște lucruri din programă.
Poporul ăsta după ce că săracul este îndobitocit cu toate televiziunile și cu toată presa asta tabloidă (Atenție! asta există și în alte țări: cel mai bine vândut ziar din Anglia este The Sun care este un fel de Cancan). Problema este cum crești copilul, în ce mediu și cum îl educi tu ca popor, în primul rând, cu ce ne înconjurăm.
Când pe tine te învață Miorița, din care tu tragi concluzia că dacă unul muncește mai mult și e băiat mai deștept, doi se unesc întotdeauna să-i dea în cap, să-i fure lu’ ăla combinația…deci, tu dacă muncești și ești ok, lumea o să spună că sigur ai făcut o combinație în 95% din cazuri.
Când pe tine te adoarme mama la 4 ani cu Capra cu trei iezi din care eu deduc că lupul e un criminal, da’ mama iezilor e și ea o perversă că-l cheamă pe ăla să-l ucidă, deci noi învățăm răzbunarea.
Astea sunt niște probleme mari și putem s-o întindem la nesfârșit cu exemple negative pentru copii. Mie mi se par prea multe lucruri negative în poveștile astea cu care creștem de la o vârstă incredibil de mică. Întreabă tu orice copil din România: Mă, Capra cu trei iezi e o poveste corectă sau incorectă?…De ce să nu fie corectă? Păi a făcut foarte bine: i-a omorât copiii și s-a răzbunat! Păi, stai, mă, asta învățăm? Suntem extremiști?
Astea mi se par mie cele mai grave probleme, de aici trebuie plecat. Și trebuie să plece de la noi, oamenii care conștientizăm. Mulți vin și-mi zic: Stai, mă, că 90% din oamenii din România nu gândesc ca tine…Stai, mă, că nici revoluția de la 1848 nu s-a făcut cu 90%, s-a făcut cu 6%. Doar 5 – 6% dintre băieții ăia au fost pașoptiști și ne-au adus și nouă un rege și am crescut și noi ca țară, am reprezentat ceva până la 1919. Lucrurile mari nu se fac cu oameni mulți, se fac cu puțini.
După care vorbim de educația copilului și cu balivernele pe care le băgăm în capul lor, începând cu Universitățile care înscriu copii care n-au BAC-ul și îi trainuiesc ei, în primul an, ca să-și ia BAC-ul. Băi, nu există așa ceva!
În Germania e un sistem incredibil, nu știu dacă îl știi?

A.Z.: Nu.

D.B.: În Germania lucrurile stau în felul următor: În clasa a 5-a vine o comisie care stabilește dacă tu ești foarte bun să mergi pe un anumit drum până într-a 8-a. Așa că unii merg pe un anumit drum, alții pe altul. Într-a 8-a vine o altă comisie și spune: Bă, tu nu ești de liceu. Tu dintr-a 9-a începi școala profesională, că țara asta n-are nevoie doar de academicieni și de doctori. Apoi, în liceu, ți se zice: Tu ești de facultate sau nu ești. Nu toată lumea face facultatea sau liceul, nu e o rușine: au o meserie, în primul rând. Oamenii ăia trăiesc corect pentru că știu o meserie.
Noi avem, nici nu știu cât să zic, 1,000,000 de absolvenți de facultate care nu știu să facă nimic, n-au nicio meserie.
Deci astea sunt niște chestii care ar trebui schimbate acum, ca să avem rezultate peste 30 – 40 de ani. Acum nu se vor schimba, asta știm amândoi. În concluzie, asta văd eu cea mai mare problemă în a educa doi copii de 13 și 10 ani și încercând să le implentez ideea că Nu trebuie să fii, tată, geniu! Nu trebuie să ai 2 doctorate, trebuie să știi să faci ceva. Dar ce știi să faci, să faci bine! Pentru că dacă vei știi să faci un lucru bine, cineva te va plăti pentru acel lucru.

A.Z.: Deci ți se pare din start că tinerii români pleacă cu…

D.B.: un handicap total. Total, total, total.

A.Z.: Știu că ți-ai dori ca ei să meargă la liceu în altă țară. Ăsta este unul dintre motive?

D.B.: Da.

A.Z.: Și ai vrea să se mai întoarcă apoi în România?

D.B.: Este strict alegerea lor. Dacă nu se mai întorc, o să încerc să fac eu niște bani să mergem după ei. Dacă se întorc, sunt bineveniți să se întoarcă.
Revin la povestea cu nemții: acolo, când ai făcut 20 de ani, pleci de acasă, nu mai stai. Dacă faci o universitate te mai țin până la 24 de ani, dacă nu, te duci, te angajezi, îți iei o casă cu chirie și-ți întemeiezi o familie.
Nu există datoria asta pe care o avem noi față de copii, în mentalitatea lor. Noi, fiind crescuți așa, considerăm că avem o datorie față de copil mereu. Nu, am o datorie față de el până la 18 – 20 de ani. Să îi dau tot ce am mai bun, să-i dau posibilitatea să studieze, să îl trainuiesc în viață, după puterile și cunoștințele mele, dar apoi, Stop Joc! De aici, ești pe propriile picioare. Păi cum să ajungi tu cineva la 40 de ani, dacă până la 35 ți-am luat eu totul? N-ai nicio șansă, e matematică, nimic altceva.

A.Z.: Ai fost și angajat, acum ești antreprenor. Ai vreo preferință ce să fie copiii tăi?

D.B.: Nu știu ce să spun…Andrei are niște skill-uri de antreprenor, Tamara sub nicio formă.
E greu să fii antreprenor. E foarte, foarte greu să fii antreprenor. Pare o glumă, pare aia pe care ți-am zis-o la început: pare că faci o combinație. Băi, nu e totul o combinație. Sunt multe riscuri, sunt multe lucruri pe care nu le vede neapărat un angajat.
Uite, vezi, tot protecționismul ăsta te duce la chestia asta, de fapt: știu eu ce și cât trag ca antreprenor și nu mi-aș dori ca și copiii mei să trebuiască să tragă la fel.

A.Z.: Ce ți se pare cel mai mișto lucru la a fi tată?

D.B.: E sentimentul ăla pe care și tu îl știi, și toți tații din lume, dar e foarte greu de explicat. Ai ceva la care ții incredibil de mult și sunt ai tăi și ai face totul pentru ei. Sigur, cu limitele de rigoare.

A.Z.: Și cel mai greu?

D.B.: Cel mai greu este că și eu am crescut exact în felul pe care-l blamam acum 2 minute. Cu ideea că trebuie să-i asigur copilului totul, oricând, la orice vârstă, și să nu ducă grijă de nimic. Și este greșit, pentru că nu cred că asta este datoria unui tată, dar nu pot să mi-o scot din cap, pentru că așa am crescut cu ea.
Și cu ideea noastră, pe care o știi foarte bine: vreau să-i cumpăr copilului meu tot ce n-am avut eu. La câți români vezi asta?

A.Z.: La toți.

D.B.: Exact. Tot ce n-am avut și mi-am dorit eu, o să-i cumpăr copilului. Băi, oare e bine? Nu știu dacă e bine.

A.Z.: La întrebarea asta m-am distrat, gândindu-mă la ea. Pentru că te știu că nu ești un om răbdător (râdem), te știu dinamovist dintotdeauna.

D.B.: Da.

A.Z.: Și pentru că eu nu sunt suporter al niciunei echipe…

D.B.: Zamfire, acum o dai la întors pe interviul tău? Păi, ba ții cu Dinamo, ba nu ții? Nu înțeleg întrebarea asta. La de-astea oficiale nu mai ești dinamovist?

A.Z.: Nu, sunt dinamovist, așa cum țin și cu Barcelona sau Manchester, adică nu atât cât să-mi smulg părul din cap.

D.B.: Da’ măcar ești anti-Steaua?

A.Z.: Sunt anti-Becali.

D.B.: Excepțional, tot avem ceva în comun!

A.Z.: Bun. Cum transmiți, fiind suporter al lui Dinamo, un club care n-a mai câștigat nimic de….

D.B.: De 8 – 9 ani.

A.Z.: Cum îi insufli această dragoste pentru echipă lui Andrei?

D.B.: E foarte simplu.img_2528 Îi arăt un meci din Anglia sau Spania cu o echipă din Liga a 2-a care are 35,000 de suporteri pe stadion. Și îi explic că dragostea pentru o echipă nu înseamnă numai trofee, este fix ca un stil de viață.
Am fost la Londra săptămâna trecută și într-o seară, lângă mine și amicul meu, stelist de-ăla rău, au băut o bere 2 englezi. Foarte simpatici, am intrat în vorbă.
Vorbind cu oamenii ăia, bineînțeles că discuția duce la fotbal, logic. Unul dintre ei fan Liverpool, celălalt fan Arsenal. De unde sunteți voi?…Din România…A, Dinamo București!
Deci în momentul ăla, s-a terminat totul pentru stelistul meu. Ăla de la Liverpool: Păi, cum, că noi am jucat o semifinală de cupă europeană cu Dinamo prin ’84…Dar de Steaua n-am auzit…deși ei au mai jucat și cu Steaua.
Ăla de la Arsenal era blană, nu știa nimic. Iar Arsenal n-a mai câștigat nimic de 10 ani. ăla de la Liverpool; Haha, că voi n-ați mai câștigat nimic…la care ăsta de la Arsenal: Putem să numărăm titlurile? Nici eu nu știam că Arsenal are mai multe tiluri ca Liverpool. La revedere, drum bun!
Nu înseamnă că dacă o perioadă de timp nu-ți mai câștigă echipa, nu mai ții cu ea. Nu, asta este ca o relație: îți place, te căsătorești și mergi toată viața cu ea, și la bine, și la rău.

A.Z.: Cât de relaxat/stresat ești vis-à-vis de iubiții/iubitele lor? Că bănuiesc că sunt la vârsta la care încep să aibă așa ceva.

D.B.: Mă, la Andrei nu sunt deloc stresat. La Tamara nu vreau să discut acest subiect (râd în hohote), mai lasă-mă câțiva ani.
Nu va fi simplă povestea asta. Deci nu-mi vine în cap decât imaginea aia cu Al Bundy când venea vreunul pe la Kelly și el în conducea afară pe ușă, dar de fapt îl dădea cu capul de zid (râdem). Numai asta am în cap.

A.Z.: Vrei să faci mișto de iubiții Tamarei?

D.B.: Nu, pentru că aș răni-o prea tare. După ce se căsătorește, mai trec câțiva ani, vai de capul lui dacă nu e miștocar. O să zică La tac-tu nu mai mergem că ăla se pișă pe mine! Dar până atunci, nu.

A.Z.: Și asta îmi închipui că îți va veni foarte greu.

D.B.:…..Da. (râd)

A.Z.: Eu îți zic 5 cuvinte și tu îmi spui primul lucru care îți vine în cap.

D.B.: Ok.

A.Z.: Familie.

D.B.: Copii.

A.Z.: Răbdare.

D.B.: Atenție.

A.Z.: Copilărie.

D.B.: Bucurie.

A.Z.: Iubire.

D.B.: Dragoste.

A.Z.: Dio Boacă.

D.B.: Eu. (râdem)

A.Z.: Ce-ai vrea să povestească copiii despre tine, când tu nu ești de față?

D.B.: Că am fost un părinte corect.

A.Z.: Și cum definești tu corectitudinea?

D.B.: Și cu bune, și cu rele. Că am făcut lucruri corecte pentru ei, pentru a-i ajuta să ajungă unde vor ajunge și că am făcut și eu o grămadă de greșeli. Pe unele le-am îndreptat, pe altele urmează să le îndrept. Fiind o fire mai nerăbdătoare, mai irascibilă, mai am momente când explodez. Dar deja s-au obișnuit și mă lasă în pace, pentru că știu că după 2 – 3 minute vin scuzele de rigoare. Am redus timpul ăsta mult: de la Niciodată! la câteva ore, de la câteva ore, la 10 minute, de la 10 minute la vreo 2. Deci bănuiesc că până fac 18 ani ei, o să scap de prostia asta.

A.Z.: Ai vreun moment pe care îl ai clar în minte în care ai fost tu însuți dezamăgit de tine, ca părinte.

D.B.: Da….

A.Z.: …….

D.B.:…….

A.Z.: Vrei să povestești?

D.B.: Nu.

A.Z.: Ok. Ți se pare că ei, copiii, petrec prea mult timp pe gadget-uri?

D.B.: Vezi, aici sunt mai multe categorii de oameni. Unii care zic că nu trebuie să lași copilul sub nicio formă. Sunt alții pe care nu-i interesează și lasă copilul oricât. Noi am încercat să facem un program, astfel încât să nici nu-i frustrăm, pentru că până la urmă trebuie să adaptezi copilul la mediul înconjurător.
De exemplu, Andrei nu are voie să se atingă de calculator sau playstation de luni până joi, în timpul școlii. Vineri seara și în weekend, da. În timpul vacanței are un program de ore în fiecare zi.
Am crezut și eu, și Andreea, că puterea exemplului e foarte benefică. Adică l-am și lăsat cât a vrut el și a dat un chix la școală. Și l-am lăsat să învețe din asta: Ai greșit? Ok, hai să nu repeți greșeala la infinit. S-a întâmplat greșeala, ok, revenim la programul inițial.

A.Z.: Apropo de gadget-uri, te sperie lumea care urmează pentru copiii noștri?

D.B.: Nu, deloc. Este o normalitate a evoluției umane, nimic altceva. N-am nicio problemă cu oamenii ăștia care sunt total împotriva gadget-urilor: Băi, voi știți ce e în Africa? E nevoie de oameni inteligenți acolo și nu sunt gadget-uri. Vă duceți, îi ridicați și pe ăia, apoi o să vină unii, o să le vândă gadget-uri și vă duceți în altă parte. Asta e, totul a devenit legat de gadget-uri.
Și mă enervează lucrurile astea: de ce stai, mă, atâta pe tabletă sau telefon?…Mă, dar când îți intră banii într-un minut pe card, îți place?…Da…Păi și nu e același lucru?
Să zicem că ai căuta o carte ca un disperat, că ești un împătimit. Probabil că mai degrabă o găsești pe net și folosești tableta să citești. Ok, eu folosesc tableta să mă joc. Este fix același lucru. Eu găsesc că strategia din jocul X m-a făcut să reacționez altfel, să abordez unele probleme altfel, să învăț anumite lucruri.
Eu l-am pus pe Andrei să se joace un joc numit Civilization, care te duce prin toată istoria lumii. Și Andrei știe acum toate minunile lumii, știe orașele principale din imperii, știe conducătorii imperiilor. Le-a învățat cu drag, că s-a jucat.
De aici până la a juca 12 ore Counter Strike în rețea e o diferență mare, cu ăia cu care doar te înjuri și te împuști în cap.

A.Z.: Ți se pare că ești un tată diferit de tatăl tău?

D.B.: Sunt diferit de tata. Cea mai mare problemă pe care am identificat-o la tatăl meu este că niciodată nu și-a recunoscut vreo greșeală, ceea ce m-a făcut pe mine să-mi traduc asta prin: Bă, hai să ne recunoaștem greșelile și să devenim mai buni. Nerecunoscându-și nicio greșeală nici n-a putut să se schimbe vreodată.
Tatăl meu n-a fost un tată rău și nu este un tată rău, ci unul bun, dar cu greșelile lui, cu învățămintele vieții lui și ale oamenilor contemporani cu el și pe care le vedem cu toții la mulți dintre părinții noștri, și pe care oricât ai încerca să le schimbi, reușești într-o proporție, dar nu totală. img_2531

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

D.B.: În altă țară, undeva liniștit, cu nevastă-mea și cu copiii angajați, ca să zic așa. Acolo mă văd, liniștit. Am avut o viață foarte zbuciumată, obositoare, în care mi-a plăcut să mă tăvălesc cu orice, dar sunt convins că după o anumită vârstă o să-mi găsesc foarte tare liniștea cu Andreea în altceva.

 

Mi-a plăcut mult ideea lui Dio despre importanța recunoșterii propriilor greșeli, mai ales în fața copiilor noștri. Cred că e important ca ei să ne vadă exact așa cum suntem: niște oameni imperfecți, care fac greșeli, dar care îi iubesc pe ei mai presus de orice. Chiar dacă ținem (sau nu) cu Dinamo.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*