Tați în dialog: Andrei Borțun – “Mi-ar plăcea ca fetele mele să-și amintească de mine ca despre un om dispus mereu să petreacă timp cu ele”

Mă știu cu Andrei de vreo 15 ani, adică de când aveam amândoi vreo 20 și un pic. Acum, suntem amândoi suntem “oameni mari”, cu familii și responsabilități. Ceea ce e mișto. Și la fel de mișto e că atunci când ne vedem, poate de patru ori pe an, râdem ca niște adolescenți la aceleași glume “băiețești” și ne povestim unul altuia tot felul de pățanii idioate, care ne fac să izbucnim în hohote. A, da, și ne mai întâlnim pe la locurile de joacă de copii, unde ar trebui să avem grijă de cei mici, dar unde râdem la fel de tare. Ne-am propus să avem o discuție “serioasă”. Ne-a ieșit una mișto, zic eu:

 

A.Z.: Cine este Andrei, tatăl Matildei și al lui Zoe?

A.B.: Întrebarea asta mă încurcă puțin pentru că în ultima vreme, dacă mă întreabă cineva cine este Andrei, eu o să spun:  În primul rând, tatăl Matildei și al lui Zoe. Așa că felul în care o formulezi tu, mă pune pe gânduri…Andrei, tatăl Matildei și al lui Zoe, este un om care încearcă să mulțumească cât mai mulți alți oameni prin ceea ce face, așa, în general, drept care, atunci când vine vorba despre proprii lui copii, face chestia asta cu atât mai mult și a devenit aproape prea prezentă tema asta în relația mea cu ele.

A.Z.: Cum este diferit Andrei, tatăl, de Andrei dinainte să fie tată?

A.B.: Este foarte puțin diferit, cred. Și asta într-un fel ușurează relația mea cu ele și o face să fie firească și în care eu mă simt la locul meu și nu simt nevoia de a mă reinventa teribil. Ele, cred eu, mă văd ca un tată plăcut și prietenos…încerc să evit ipostaza asta de prieten, că știu că au nevoie de un tată, dar fac foarte puține eforturi atunci când le întâlnesc, față de cum sunt în restul timpului.

A.Z.: Povestește-mi un pic despre ele. Ce lucruri le plac? IMG_9866

A.B.: Încep cu Zoe, pentru că mereu încep cu Matilda, fiind mai mare. Măcar acum să încep cu Zoe. Este foarte creativă, aici seamămă perfect cu mama ei, iar Alina este un om care mustește de creativitate și ăsta e un atribut care se răsfrânge apoi în tot ceea ce face…poate ar trebui uneori să se manifeste mai puțin. (zâmbește)
Zoe ieri mi-a făcut un Top 5 al preocupărilor ei…nu le mai știu exact în ordine, dar erau așa: desen, pictură (puse separat), cântat, citit (aici minte puțin, că abia a început să citească, dar o vede pe soră-sa făcând chestia asta și i se pare cool să spună asta) și dans, cred. E foarte veselă, inițial țipa un pic cam mult când era mică și mi-a fost teamă că va deveni un copil pus pe ceartă, dar de vreo doi ani a devenit și ea, ca sora ei, extrem de rezonabilă și e interesant de urmărit la ea cum poți fi foarte creativ, deci spectaculos, dar și rezonabil și mă bucură că înghesuie atributele astea formidabile în corpul ăla mic.
Matilda e foarte rațională și împăciuitoare. Și ea e un copil creativ, dar e foarte centrată pe relațiile cu ceilalți…îmi seamănă mie foarte mult, de data asta. Sper să nu-mi repete și exagerările de a fi câteodată prea centrat pe alții și deloc pe sine. Dacă Zoe iubește foarte mult oamenii, Matilda iubește foarte mult relațiile cu oamenii, mie asta dându-mi un confort, așa, pentru că mi se pare greu ca plecând de la asta să poată face greșeli decisive în viață, în orice palier al vieții.

A.Z.: Și lucruri care nu le plac?

A.B.: Cred că, așa cum aproape niciunui copil nu-i place cicăleala sau reproșul…deși, nici n-aș face caz de asta pentru că mi se pare că s-au obișnuit într-o măsură destul de mare cu realitățile vieții ăsteia, de copil.
Că nu le place să fie păcălite sau mințite, dar iarăși: le păcălim sau mințim atât de rar spre niciodată încât probabil că aud de la alții cum e să fii mințit.
Desigur, îmi aduc aminte din copilăria mea că nu-mi plăcea și poate îmi dezamăgeam puțin părinții cu chestia asta: încă nu le place în muzee, la concerte de muzică, alta decât cea dată de radiourile mainstream. Dar dacă fac un mic efort, îmi aduc aminte ce dezamăgiți erau ai mei că, plimbându-ne prin Cluj, în loc să mă uit la frumusețea Clujului, făceam cu frate-miu concurs de a detecta din ce județ e o mașină conform abrevierii numărului (râdem), mă gândesc că așa cum sunt copiii din familia asta sunt copiii în general.

A.Z.: Școala le place?

A.B.: Da, le place mult,cu nuanțe de foarte mult. Zoe, fiind mai mică, e în offside-ul ăsta permanent: îi place școala pentru că Matildei, sora ei mai mare, îi place școala. Le place la școală și aici chiar nu vreau să mă dau mai golan decât sunt sau am fost, dar nu știu cu cine seamănă. Eu nu-mi aduc aminte să fi tras de părinții mei să facem exerciții de matematică, altele decât tema și nici tema nu-mi aduc aminte…(râdem)
Matilda e foarte mândră că e în Top 3 și ascunde cu greu că, de fapt, ar vrea să fie cea mai bună din clasă. Sunt amândouă într-o școală germană și profesorii ne spun că sunt printre cele mai bune la germană. Par să aibă un talent pentru limbi străine sau poate pentru a fi tocilare, căci învață foarte ușor, fără a fi ajutate.

A.Z.: Apropo de golani…Dumnezeu le dă golanilor fete când devin tați, ca să vadă și ei cum e… De acord sau nu?

A.B.: ……Cred că în linii mari, sunt de acord. Bine, s-ar putea și ca orice bărbat să vorbească despre cât de golan era, când era mic…probabil că e un atribut de care avem nevoie pentru a ne simți bărbați. Dar, eu de golănit, într-o măsură destul de mare am golănit (râdem), așa că atunci când Alina a rămas prima oară însărcinată, probabil ca 8 din 10 bărbați (sau, cel puțin 8 din 10 prieteni de-ai mei), mi-am dorit un băiat, căci mi-am imaginat cât de multe lucruri o să pot să-l învăț despre golăneală și rol social. După care, a apărut Matilda de care m-am îndrăgostit atât de mult încât a doua oară când a rămas Alina gravidă, am fost sigur că vreau tot o fetiță, pentru că n-aș fi putut risca să-mi placă mai puțin. Sunt foarte fericit că am două fete. Îmi dau seama uitându-mă la prietenii mei care au băieți și care sunt toți niște tați speciali și de aplaudat, dar cred că mă prinde mult mai bine rolul de tată de fată, oricât de golan am simțit eu că am fost.
Da, mi-e teamă de cum o să reacționez când vor fi mai mari și se vor răzbuna, poate, chestii făcute de mine, în adolescență, părinților altor fete, fără ca eu să mă gândesc cât de mult ar putea să-i rănească, dar….da, oricât de înțelept mă consider eu, cred că în acest caz voi avea niște excese stupide și exagerate.

A.Z.: Și deja îți închipui moduri în care îi vei chinui pe iubiții fetelor tale? DSCF1805

A.B.: Ce mi-e teamă este că, de fapt, mă voi chinui eu pe mine însumi (râdem), pentru că vrând să le protejez și pe fete și pe băieții ăia pe care, na, probabil abia îi voi fi cunoscut când ei deja mă vor fi supărat, mă voi chinui pe mine și, probabil că pe ele. Deci de mine și de ele mi-e milă, de ei…să mai aibă și părinții lor grijă de ei. (râdem)

A.Z.: Să presupunem că ești un tip foarte norocos și că poți alege ce calitate dintre calitățile tale le poți transmite fetelor. Ce alegi?

A.B.: La Zoe mi-ar plăcea să pluseze în empatie și generozitate, nu neapărat pentru că simt că ar avea niște potențiale offside-uri în domeniul ăsta, ci pentru că nu am niciun fel de semn de întrebare în ceea ce privește self esteem-ul și tot ce poate veni bun în jurul unei atitudini mai egocentrice. Iar la Matilda, aproape invers: mi-ar plăcea să găsească repede în viață valori în care să creadă sau atribute proprii și puternice care s-o creioneze frumos în propria oglindă și să nu se lase influențată, cum știu că am făcut-o eu prea multă vreme, de căutarea recunoașterii celorlalți.

A.Z.: Ok, din păcate asta vine la pachet și cu faptul că trebuie să alegi dintre defectele tale, unul pe care să-l moștenească. Care ar fi acela?

A.B.: Uite, atâta vreme cât până acum am definit excesul de empatie ca pe o problemă, pe ăsta i l-aș transfera lui Zoe…uite, acuma am realizat că, de fapt, m-am gândit foarte mult la mine cât am vorbit până acum…Da, deci lui Zoe i-aș dărui acest defect, al observației celorlalți și ce îi face pe ceilalți fericiți, mulțumiți etc într-o relație, iar Matildei, ca defect, i-aș da aplecarea către vicii; sper pentru ea să nu aibă prea mult conștiința lucrului bine făcut (râdem), încât să-i fure din frumusețea și rotunjimea vieții, care poate să însemne atâtea pahare de vin bun în unele seri, știi?

A.Z.: Înțeleg că din proprie experiență consideri că excesul de empatie poate fi uneori o calitate și alteori un defect…

A.B.: Da…cred că un defect începe ca un “exces de..” și, mai ales, depinde pe ce se așează, adică …eu m-am surprins acum vreo 10 – 15 ani, nu, vreo 20 deja, m-am surprins puțin copleșit de cât de bine eram văzut de către alții, în comparație cu cât de bine mă vedeam eu însumi și aici cred că au funcționat două triggere interesante: eu construisem foarte mult în a fi bine văzut și, în același timp, aveam mai puțină încredere în mine decât era cazul (ambele cred că erau niște exagerări), dar puse împreună…… cred că la un moment dat m-am simțit așa, nesigur. Și, ok , când am conștientizat și am început să lucrez la asta, a fost mai bine dar mi-ar plăcea ca fetele mele să n-aibă semne de-astea, de întrebare.

A.Z.: Familia tradțională ar trebui menționată ca atare în Constituție. De acord sau nu și de ce?

A.B.: …..Nu sunt de acord…e interesantă întrebarea ta, pentru că mă surprind în ultimii puțini ani într-o ipostază foarte schizofrenică: pe de o parte sunt tentat să merg pe orice trend care vorbește despre modernizarea României și sunt tentat așa, aproape din toată inima să o fac. Pe de altă parte, dacă într-un alt interviu trebuie să listez valori care mă legitimează, de fapt sunt foarte conservator. Și atunci, într-un fel cred că îmi vine să-ți răspund că nu are ce căuta în Constituție formularea asta a familiei pentru că mi se pare că România are atât de mulți pași de făcut pentru a se moderniza încât orice mică piedică mi se pare periculoasă. Pe de altă parte, cred că nu este nicio problemă…chiar dacă eu sau alții avem niște temeri în a deschide atât de larg societatea, nu cred că de fapt avem de ce să ne temem pentru că societatea noastră e atât de conservatoare, dintr-un punct de vedere atât de primitiv, încât riscul de a fi prea deschiși mi se pare infim sau inexistent.
Mi se pare că, în realitate, suntem la ani lumină de discuția asta.

A.Z.: Eu îți spun cinci cuvinte, tu îmi spui primul lucru care îți vine în cap, ok?

A.B.: Da.

A.Z.: Matilda.

A.B.: Frumusețe.

A.Z.: Zoe.

A.B.: Extraordinar.

A.Z.: Familie.

A.B.: Extraordinar de importantă.

A.Z.: Pierdere.

A.B.: Mmm…ok. (râdem)

A.Z.: Andrei Borțun.

A.B.: Tată.

A.Z.: Care este activitatea ta sau a voastră, ca familie, favorită? IMG_1419

A.B.: Acuma, na, e puțin urât față de Alina ceea ce spun, dar activitatea mea favorită este de a pleca din București, doar eu cu ele, pentru că e un tărâm de libertate pe care ele îl câștigă și mi se pare foarte valoros pentru ele și, foarte egoist spus, pentru relația mea cu ele. Și o a doua activitate foarte plăcută este când revenim acasă și o găsim pe Alina și este experiența revederii și a prețuirii a ceea ce formăm toți patru.
Și știu că sună cam serios, dar activitatea favorită și pentru Zoe, și pentru Matilda este să stăm de vorbă. Zic că sună mai serios decât trebuie pentru că nu discutăm mereu lucruri serioase, vorbim de la prostii și bârfe copilăroase până la lucruri importante pentru mine sau pentru ele. Cred că este cea mai plăcută activitate pe care o avem în trei. Iar atunci când este și Alina implicată…orice presupune așa, un act creativ și Alina știe cum să le deschidă mereu sertărașe noi.

A.Z.: Ce nu-ți place la a fi tată?

A.B.: Mi se par grele unele dimineți cum a fost și cea de azi (luni dimineață) în care între pariul meu de a fi întotdeauna un tată bun și situația unei dimineți mai complicate pentru că m-am culcat mai târziu sau nu am apucat să-mi beau cafeaua, mă face țâfnos, neplăcut și parcă nu am chef să lupt cu un ton mai îngroșat.
Iar când erau ele mai mici și eu mai neantrenat, am avut momente în care am țipat la ele mai tare decât mi-ar fi plăcut sau mi-aș fi dorit. Să nu ne imaginăm niște urlete teribile, dar tot țipăt era, chiar dacă era ponderat, și nu mă plăceam deloc.

A.Z.: Ce ți-ar plăcea să povestească ele despre tine, cum să te descrie?

A.B.: Mi-ar plăcea să mă povestească într-un fel așa cum, uite, mama mea vorbește despre tatăl ei și adesea spune faptul că acest bunic al meu era aproape întotdeauna dispus să-și schimbe programul sau să facă orice pentru a oferi o experiență frumoasă copiilor lui și prietenilor lor. Și de câte ori mama povestește despre bunicul meu, mi-l și imaginez, nu știu, punându-se în patru labe sau plecând mai devreme de la serviciu, cumpărând 10 bilete de tren pentru a merge să recupereze nu știu ce prieten buimac de-ai lor, rămas prin vreo gară a țării. Mi se pare mișto să-l vezi așa, ca pe un mic erou, dar fără exagerările pe care cuvântul ăsta știe să le aducă cu sine. Adică, așa, un om care prin ceea ce face îți schimbă viața în bine într-un mod amuzant, știind să te completeze, să te ajute să te dezvolți în mijlocul unui joc și nu al unei lecții.

Și mi-ar mai plăcea să își aducă aminte de mine și de Alina, ele și prietenii lor, așa cum își amintesc prietenii mei de părinții mei, Cristina și Marcel, cărora le spuneau pe nume, cu care stăteau de vorbă, care au ținut ușa casei deschisă aproape oricând am vrut, zi sau noapte.
Și mă refer la prietenii mei și ai lui Marc de când aveam 10, 15, 20, 30 de ani și în ziua de azi deasemenea: prietenii mei stau de vorbă cu părinții mei până mă apucă gelozia. (zâmbește)

A.Z.: Unde te/vă vezi peste 20 de ani?

A.B.: Mă văd, dar promit să nu exagerez pentru a ajunge în ipostaza asta, dar mă văd lucrând cu fetele mele împreună…ele mai mult, eu mai puțin (râdem) și având vacanțe, la vremea aia, deja liniștite, la care activitatea preferată și majoritară să fie tot conversația. Și sper ca adesea, într-un cerc de prieteni de-ai lor în care îmi va face mare plăcere să stau, să-mi bifez nevorbirea.

A.Z.: Te vezi bunic?

A.B.: Da, abia aștept!

 

Da, cred că Andrei va fi un bunic mișto. Și un prieten bun pentru fetele lui și pentru prietenii lor. Și poate părea ușor să faci asta, dar nu este deloc, tre’ să bagi muncă. Dar asta n-ar trebui să fie o problemă pentru el, omu’ vrea să muncească și la 60 de ani. Stați așa, am zis că e prietenul meu, dar n-am zis că n-ar fi și (un pic) nebun!

1 Comment

  1. Superb! Cu ce interes am citit interviul acesta! Real, modest, extraordinar! Mai vrem! Dar tot asa, oameni normali, nu vedete infatuate!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*