Supliciul părintelui care vrea să-și învețe copilul ceva nou

E un banc care îmi place foarte, foarte tare:

Înr-o zi, zice învățătoarea în clasă:
– Cine știe să deseneze o casă?
Toți copiii cu mâna pe sus, inclusiv Bulă.
– Hai, Bulă, tu la tablă.
Vine Bulă, ia creta, desenează un dreptunghi și zice “Gata!”
– Mda, zice învățătoarea, dacă ne închipuim că e o casă modernă, ar putea fi. Dar un copac știi să desenezi?
– Știu, zice Bulă, care ia creta și desenează tot un dreptunghi.
– Hm, da, dacă ne închipuim că e în secțiune, ar putea fi un copac. Un om știi să faci?
Normal, același dreptunghi.
– Mda, ok, ar putea fi un om post-modern. Dar un câine poți desena?
Ia Bulă creta, se concentrează un pic și apoi spune: Câine nu știu!

Cam așa și eu cu fii-miu uneori…

De curând i-am cumpărat un cub Rubik, pentru că tot văzuse la colegii și prietenii lui și părea să își dorească foarte tare. Și m-am gândit că ar putea fi o alternativă foarte bună la ecran, plus ceva care să îl facă să gândească în spațiu, logic etc…Îhî…

A venit cubul și a zis: Gata, am văzut la Tudor cum se face, stai să mă vezi!
Bravo, copilul meu, am zis eu în gând, preia inițiativa, descurcă-te singur!

După vreo 5 minute, a venit și m-a întrebat:
– Auzi, dar dacă scot eu fiecare piesă și le asamblez la loc, astfel încât să fie tot cubul făcut, e ok? Se pune?

Ăsta sunt eu, clipind des, neînțelegând întrebarea…

– Nu, tati, nu e ok, dar hai să îl facem împreună.
– Păi, ce, știi tu să îl faci, aveați așa ceva pe vremea ta?

Respiră, Zamfire, respiră…E copilul tău, îl iubești foarte tare, nu știe ce zice…E minunat, nu ai uitat asta, nu?

– Dar, îi zic, nu îl fac eu, ci doar îți arăt pașii, ok? Ca să îl faci tu.
– Da, vreau!
– Perfect, ia cubul în mână cu fața cu centrul alb în sus.

După vreo 3 minute înc care a întors cubul ăla pe toate fețele și m-a întrebat de fiecare piesă albă dacă aia e cea din centru, mai puțin cea din centru, normal, am cedat, i l-am smuls din mână și i l-am pus eu cu centrul alb în sus.
– Buuun, acuma coboară partea stâng…nu, iubitule, aia e partea dreaptă…da, ceala…nu, în continuare tu cobori partea dreaptă…așa, deci cobori partea stângă în faț…nu, aia e în spate…așa, deci în față…nu, iar miști partea dreaptă...

Măi, oameni buni, deci așa am ținut-o vreo 5 minute. Nu, e mult, căci cred că mi-am pierdut cumpătul după vreo 2.
Ok, hai să îl iau eu și tu te uiți cum îl fac, ok?
– Da.
– Deci, iau partea stângă și o cobor, aduc de aici piesa albă și apoi ridic înapoi patea stângă și uite că lângă centrul alb am mai adus o piesă…
– Uau, ce tare!
– Ok, uite, acum ai piesa asta pe care o poți aduce sus, dacă faci același lucr…nu, aia a rămas în continuare partea dreaptă…

Ce voiam eu, de fapt, să spun cu acest text? Să le dea Dumnezeu sănătate celor care îi educă pe ai noștri copii, căci eu nu știu cum reușesc! Și neapărat ar trebui să primească un spor de lucru în mediu stresant și greu de suportat. Pur și simplu pare că nu reușesc să îl învăț nimic fără să mă enervez și fără să timorez săracu’ copil care ar merita un profesor mai bun ca mine. Pău dacă îmi aduc aminte cât l-am chinuit (ok, și el pe mine) astă vară să învețe să meargă pe bicicletă…mamă, mamă! Ok, acum merge, dar eu știu câte traume au rămas acolo? 🙂

Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care părinții sunt dispuși să plătească atâția bani ca alții să le învețe copii, chestiile mișto: sport, limbi străine, pictură etc. Pentru că dacă le-am face noi pe toate, generația asta de copii ar deveni niște adulți handicapați emoțional și funcțional care nu ar visa decât la momentul în care ar putea să se răzbune crunt pe părinții lor care i-au chinuit toată copilăria cu nenorocitul ăla de cub Rubik!

Respiră, Zamfire, respiră…

sursa foto: youtube.com

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*