Știu ce i-am lăsat moștenire copilului meu: diareea

Pentru unii copii, amintirea care le însoțește imaginea copilăriei este joaca. Pentru alții, iubirea părintească sau zâmbetul bunicilor. Înghețata la vafă sau zilele toride la ștrand. Eu îmi amintesc că am avut multă diaree.

Habar n-am dacă în realitate a fost multă…nu, adică multă a fost, dar un mai știu dacă a fost pentru multă vreme, mai multe veri la rând sau doar a fost atât de traumatizantă pentru mine încât mă bântuie și astăzi. Cert este că atunci când mă gândesc la mine, cel de vârsta de 6 – 10 ani, mi-aduc aminte durerile de burtă, ceaiul de mentă (pe care nici azi nu pot măcar să-l miros fără să mi se facă pielea de găină pe mine), puiul fiert și fără niciun gust și pâinea prăjită pe plita noastră care de fapt nu prăjea pâinea, ci o ardea de-a dreptul.
Mi-aduc aminte cum mergeam la baie, mă răhățeam împrăștiat, dar apoi trăgeam repede apa și îl păcăleam pe Tataie că “e ok, a fost mai bine ca data trecută”, doar, doar m-o lăsa să mănânc și eu ceva cu gust.

Bine, nu cred că faptul că mâncam corcodușe direct din copac, nespălate, ci doar șterse de praf cu tricoul transpirat și murdar m-a ajutat foarte tare. Sau faptul că mort de sete de la jocul de fotbal de pe stradă și fiindu-mi lene să urc până-n casă, mă apucam să beau apă de la prima gură de canal cu robinet pe care o găseam pe stradă n-a avut vreo contribuție majoră.

Așa de tare m-a marcat diareea și toate cele cu care venea la pachet că și acum, la vârsta fragedă de 40 de ani, când mă mai ia burta nu zic la nimeni. Trebuie să sufăr evident, să simt că mor, să fac febră de-aia imensă de 37,8 ca să recunosc cuiva că sunt bolnav și că poate ar trebui să mă tratez. Dar ceai de mentă…jamais ever în viața mea. Sper doar să nu mă senilizez prea tare și s-o enervez rău pe nevastă-mea, care să se răzbune pe mine la bătrânețe hidratându-mă doar cu mizeria aia.

Dar destul despre diareea mea, haideți mai bine să vă povestesc despre diareea lui fii-miu. Bă, nici el n-o face des (așa cum bănuiesc că a fost și cazul meu), dar când o face zici că aia a fost, vine Sfârșitul și din acel moment încolo viața va fi pentru totdeauna un pic mai rea. Practic, se comportă ca un bărbat ipohondru, el fiind doar un băiețel ipohondru. Azi dimineață a început să se plângă că el nu mai suportă regimul ăsta (ăla alimentar, nu cel impus de părinții lui dictatori…aia e o altă poveste), că viața-i nedreaptă, că el n-a mai mâncat ceva bun de nu-știu-când etc. Plus că nu s-a mai căcat împrăștiat de multă vreme.
Iată cum stau lucrurile în realitate: practic, a ținut jumătate de zi de regim, ieri. Pentru că seara am ieșit la o terasă și el a zis că moare dacă nu mănâncă o pizza. Noi, părinți responsabili, l-am crezut pe cuvânt că moare, așa că i-am dat pizza. N-a avut nimic, dar ideea este, revin, că a ținut doar juma’ de zi de regim. Iar diaree n-a mai făcut tot de juma de zi, deci nu de nu-știu-când. Cu toate astea, azi dimineață se tăvălea pe jos că suntem niște părinți oribili și că el nu mai suportă acest calvar. Da, a folosit chiar acest cuvânt. Și că merită și el puțină ciocolată. Am încercat să par empatic și să îl ascult. Mi-a luat vreo 5 secunde până să izbucnesc într-un râs isteric și să-i spun că pur și simplu exagerează. El mi-a spus că nu înțeleg nimic. Și, da, nu l-am înțeles. Până când mi-am amintit că fix la fel făceam și eu. Ajunsesem să urăsc furazolidonul care îmi colora pipiul, ceaiul de mentă (fmm), pâinea arsă și restul. Nu țin minte să fi avut dușmani în copilărie, cu excepția diareei. Am urât-o și o urăsc și acum. Fmm.

Atât de tare, încât pare că i-am lăsat-o moștenire și lui fii-miu. Mișto, pot să fiu mândru de mine. Știți, la finalul emisiunilor radio îi întreb pe invitații mei, ce și-ar dori să povestească ai lor copii, despre ei, când vor fi mari. Cum ar fi ca fii-miu să zică ceva de genul:

Tata a avut multă diaree. Și când n-a mai avut el, mi-a dat-o mie. Asta îmi aduc eu aminte.

Sursa foto: https://www.irishtimes.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*