Și dacă…?

În ultimele săptămâni, câțiva (destul de mulți) oameni implicați în proiectul www.1leu.org mi-au relatat frustrarea care îi încearcă când văd că prea puțini oameni (așa li se pare lor) se implică, în sensul donării acelui leu. Și sunt convins că sunt mult mai mulți cei care simt același lucru fără să se exprime public.
Cum faci să nu te enervezi? sunt întrebat de multe ori.

O! Oooo! N-aveți voi idee câtă frustrare am băgat eu în aceste 5 luni de când am lansat proiectul. ☺ Să spun că foarte multă ar fi un eufemism. Aș vrea să vă spun că sunt un fel de Dalai Lama care vede frumos chiar și acolo unde majoritatea vede ceva urât. Nu, eu sunt genul care vede urâtul și asta îl mai și enervează.
Ca să fiu cinstit până la capăt, nu mă pot hotărî ce mă frustrează mai tare: ignoranța unora sau explicațiile altora vis-à-vis de toate motivele pentru care acesta este un proiect utopic.

Norocul meu că pe cât de repede mă inflamez, pe atât de repede mă liniștesc. Mă liniștesc spunându-mi că cel mai ușor e să dau mereu vina pe alții. “Alții sunt de vină că nu donează”, “alții sunt de vină că nu se implică”, “alții sunt de vină că nu văd cât de ușor e de fapt să facem acest proiect”. Și sigur, de cele mai multe ori, probabil că alții sunt de vină ☺.
Așa că în loc să dau vina pe cei care nu donează sau se implică în alt fel, îmi spun că poate aș (am) putea face lucrurile mai bine. Că poate oamenii aceia nu se simt confortabil vorbind despre Cancer (din superstiție sau din alte motive) sau luptând războaiele altora. Și asta îmi dă puterea să încerc să fac lucrurile mai bine data următoare. Print

Dar adevărata energie mi-o iau din Oamenii Minunați. Așa îi numesc eu pe cei care și-au însușit și asumat deja ideea strângerii de fonduri pentru construcția spitalului de oncologie pediatrică și care vorbesc mereu despre “proiectul nostru”. Sunt mulți și nu îmi propun ca acest articol să fie unul de laudă pentru ei pentru că știu că nu au nevoie de asta. Cred că toți, fără excepție, atunci când eu le mulțumesc pentru o idee, o implicare, o donație, îmi spun același lucru: “te rog eu, nu-mi mai mulțumi, că nu fac nimic pentru tine, îl fac pentru copiii aceia pe care îi vom vindeca în acest spital.”

O să vă povestesc totuși despre 2 inițiative ieșite din comun, căci ele vor explica titlul articolului și ceea ce voi mai povesti spre finalul său. ☺

Ieri după amiază, Dna. Gabriela Coman Hornoiu, mama Dariei, a publicat acest mesaj pe contul dumneaei de Facebook:

“O nebunie!
Am acceptul celui care a inițiat proiectul și care se zbate pentru construirea spitalului pentru copii! Alex Zamfir! 
Mă tot frământ, cum să scoatem noi oamenii din casă, să alerge câțiva metri și să doneze 1 leu!
 Și-mi vine brusc o idee! 
Doamnă Carmen Iohannis! Știu, nu se cade, dar încerc.
 Recunosc, nu v-am votat soțul, nu cred în dânsul! Dar ce ziceți, alergați cu mine o tură sub Tâmpa? Sau vin eu la București! Dar, fără POLITICĂ, doar să împlinim un vis, un vis care este și al meu, al unei mame care și-a pierdut copilul în bătălia cu domnul C. Nu știți cine este domnul C? Puteți citi cartea fiicei mele, Simplu, Daria de Daria Balahoarnă Hornoiu.
 Doamnă, construim un spital. Dacă ați alerga o tură cu noi, lumea s-ar buluci și ar dona 1 leu, doar să vă vadă. Vreți să fiți prima doamnă, uitați un prim pas!
 Dumneavoastră sunteți o învingătoare, eu sunt o învinsă, dar drumul este același! Spre spitalul copiilor! 
La finalul cursei, vom dona amândouă câte 1 leu, domnului Alex Zamfir, cel care a inițiat proiectul!”

Joi, Marius Dinu, reprezentantul Asociatiei 1 Leu la Sibiu, a trimis următorul mesaj pe pagina oficială a celor de la Iron Maiden:

“Dear Iron Maiden,
I’m writing you from Transylvania, Romania (haha, you see what I did there, probably very original) asking you for your support for what I see ad a noble cause.
We(around 20 people) want to build a Hospital for kids with cancer. We need aprox. 18 mil. Euros and we’ve raised so far through crowdfunding around 35k.
We’re optimistic, but the road ahead lies long and we need all the help we can get.
Long story short:
In the unlikely situation you will refuse a mega charity concert for our Foundation in Bucharest, Cluj or Sibiu, pretty please send us Adrian’s T-shirt or Janick’s bracelet or Dave’ s hair ( for the creepy fans outthere) or Bruce leather Spitfire helmet.
We will sell it and donate it all for our dream. Hell, I would pay good honest good money( shhh, my wife must not find out) for a white T-shirt with your autographs..

Jokes aside, this is us ,http://www.1leu.org/en/, some kids get to live and I’m a big fan.
Marius Dinu, Sibiu, Romania”

Bun, dacă mă întrebați pe mine, având în vedere că trăim în România, cred că sunt șanse mai mari să avem un răspuns mai degrabă din partea celor de la Iron Maiden ☺, dar asta e o altă discuție.
Important și reprezentativ pentru proiectul nostru este că sunt oameni care, în ciuda evidențelor, aleg să încerce ceva. De ce fac acest lucru? Habar nu am, dar pot să îmi dau cu presupusul: pentru că exact la fel e și lupta cu Cancerul: din start pleci cu un handicap și sorții sunt împotriva ta. Dar asta nu te împiedică să nu te întrebi și să nu te zbați pentru un: “Și dacă reușesc?”

Și dacă doamna Iohannis merge să alerge pe 5 septembrie la Brașov? Știu care sunt șansele, dar mai știu și că este posibil. Ar fi o lovitură de imagine extraordinară pentru proiect pornită de la inițiativa unei doamne care, deși cred că ar putea fi numită “doctor docent în durere”, își canalizează energia încercând să ofere bucurie altora.

Și dacă cei de la Iron Maiden vor dona un suvenir pentru a-l scoate la licitație? Da, nu este probabil, dar se poate întâmpla. Una din trupele faimoase ale lumii vor fi auzit de proiectul nostru pentru că un tată din Sibiu refuză să creadă că “așa ceva nu se poate construi la noi în țară”.

În ultimele 5 luni am auzit sau mi s-au comunicat verbal toate motivele (cred) pentru care nu vom construi acest spital: de la “cum să te ajute leul meu când tu ai de strâns 80 de milioane?”, trecând prin “sigur e ceva putred aici…” și sfârșind cu “unde naiba o să găsiți voi medici buni și cinstiți în România?”.
Le-am auzit, am înghițit în sec și am mers mai departe. Am mers mai departe spunându-mi să am răbdare, să facem lucruri frumoase și până la urmă îi vom convinge pe mult mai mulți.
Dar adevărul este că am mers mai departe pentru că atunci când am avut dubii sau îndoieli, mi-au apărut în cale o doamnă Hornoiu sau un Marius de la Sibiu. Sau un copil care și-a donat pușculița pentru ca acest spital să fie construit.

Pentru că nu mă consider (complet) nebun, înțeleg că există această posibilitate ca să nu construim spitalul. Până la proba contrarie, spitalul nu există. Dar am o întrebare pentru toți cârcotașii: Și dacă îl construim? Ce veți mai spune atunci? Nu e o întrebare retorică și chiar vă rog să vă gândiți serios la ea. Căci să n-aveți vreun dubiu, noi toți ăștia pe care îi trimiteți zilnic “la gară” cu tâmpenia noastră de proiect o să venim să vă întrebăm ce aveți de zis când el va fi gata. Vă vom privi în ochi până veți scoate ceva pe gură, chiar de va fi doar un icnet de rușine. Căci ceea ce n-ați înțeles până acum și nu cred să înțelegeți nici de acum încolo, este că nu este vorba despre leul vostru pe care nu îl donați.

Ci nepăsarea și delăsarea voastră ne toarnă, pe moment, plumb în picioare. Doar că noi avem opțiunea să vă ignorăm, ceea ce și facem destul de repede. Voi însă trebuie să trăiți cu voi înșivă în fiecare zi. În fiecare zi. Și, fără să șțiți, plumbul se tot întărește în jurul vostru.

1 Comment

  1. Sigur, spitalul va fi construit.
    O multime de biserici se construiesc cu credinta si donatiile celor multi.
    Spitalul va fi speranta de viata a copiilor bolnavi, speranta parintilor necajiti pentru puiul lor.
    Vor fi vedete dornice sa ajute daca aud chemarea, aceasta trebuie sa fie foarte puternica si vizibila.
    Medicii vor veni la timpul potrivit, de fapt ei se implica inca de acum.
    Spitalul e un proiect in devenire.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*