Scrisoare către un copil bătut de părinți

Bună,

Trebuie să îți spun din capul locului că nu știu ce simți tu când încasezi o palmă sau mai multe de la unul sau ambii tăi părinți. Îmi inchipui că trebuie să fie groaznic și de neînțeles pentru tine cum cineva care afirmă că ești totul pentru el/ea poate să se transforme într-o persoană de nerecunoscut, capabil(ă) de un asemenea gest. Pot doar să îți spun ce simt eu când văd că ți se face un asemenea abuz: simt că mi se face rău, simt că vreau să fac rău (lucru foarte rar și ciudat pentru mine) și simt că lumea asta este un loc nedrept. Și mai simt că sunt un laș pentru că nu fac nimic.

Ieri de exemplu te-am văzut (pe tine sau pe altul) cum încasai o palmă de la tatăl tău. Singura ta vină era că erai foarte încântat plimbându-te pe bicicletă și că nu te-ai oprit când a țipat el la tine, dar te-ai oprit cu cel puțin o sută de metri înaintea străzii. Căci asta a fost problema tatălui tău: că ai fi putut fi lovit de o mașină. N-am văzut exact momentul palmei. Te-am văzut că plângeai speriat, probabil știind ce urmează, am lăsat capul în jos și când l-am ridicat, capul tău țâșnise într-o parte, tu plângeai și mai tare iar el ,tatăl, stătea lipit de fața ta, probabil amenințându-te că dacă nu taci îți mai trage una. Am vrut să sar să-l bat (cel mai probabil m-ar fi bătut și pe mine măr, dar asta n-ar fi fost o problemă) dar m-am gândit că o să te sperii și mai tare. Nu, mint: m-am mințit singur că o să simți asta ca să-mi justific mie însumi neintervenția mea.

Dar văzându-te acolo cum stai singur, plâns și neajutorat, m-am gândit că e important să știi cel puțin două lucruri:
În primul rând, NU este vina ta! Dacă ar fi să aleg un lucru pe care să-l reții în caz că vei citi această scrisoare, acesta este. Indiferent ce ți se spune, indiferent ce obrăznicie crezi că ai făcut, nu este vina ta că îți iei o palmă sau mai multe (sau, Doamne ferește, vreun pumn). Cu toții am făcut tâmpenii când am fost mici, inclusiv părinții tăi care acum îți predică ție alte lucruri. E normal să încerci diferite lucruri și atâta timp cât ele nu pun viața ta sau a altora în pericol, ar trebui să fii încurajat să le faci. Așa descoperim lumea, făcând lucruri.
Văd prea mulți prieteni de-ai mei cum îmi povestesc că și-au luat bătaie de la părinți pentru că meritau, încât uneori mă sperii. Mă sperie influența pe care un părinte o poate avea asupra copilului său. Mă sperie că prea puțini părinți înțeleg acest lucru. Dar cel mai mult mă sperie că prea multor părinți nici nu le pasă de acest lucru.
NU este vina ta! Ba din contră, e vina lor și ceea ce fac ei se numește abuz. Și conform Convenției pentru Drepturile Copilului redactată de ONU în 1990 și semnată și de căre România, niciun copil nu ar trebui să fie supus unui asfel de abuz: Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental….
NU este vina ta și e normal să simți că ți se face o mare nedreptate. Și e normal să nu înțelegi de ce. Și e normal să te revolți.

Și așa ajungem la al doilea lucru pe care aș dori să ți-l spun. De fapt, e o rugăminte: nu ține în tine această durere. Fie că e vorba de durerea fizică sau de dezamăgirea că părintele tău e în stare de așa ceva. Nu îngropa această durere undeva adânc în tine, în speranța că o să uiți de ea și, odată ajuns matur, o vei putea uita. Căci, înăuntrul tău ea nu va face decât să crească.
Vorbește despre ceea ce ți se întâmplă cât mai des și cu cât mai multă lume: cu celălalt părinte, cu un bunic, la școală, cu prietenii tăi etc. Nu știu dacă vorbitul te va salva data viitoare când el sau ea va hotărî să te pocnească, dar cu siguranță ție ți se va părea mai ușor de suportat. Poate chiar vei reuși să râzi de chestia asta (deși, atenție, nu îi râde în față, s-ar putea să-l enervezi mai tare și să te bată mai rău). Și poate, povestind altora, acei oameni vor reuși să vorbească cu părintele tău și să îi explice că greșește.
Vorbind despre lucrurile care ne sperie sau pe care nu le înțelegem, reușim să le facem față mai ușor. Crede-mă pe cuvânt. De fapt, nu mă crede. Mai bine, încearcă.
Bănuiesc că în momentele în care ți-o iei, îți juri că tu nu vei face așa cu copiii tăi. Și e foarte bine că faci acest lucru. Dar dacă îngropi acele sentimente în tine, cresc foarte tare șansele ca să faci/să devii exact la fel. Fără să vrei, dar mai ales fără să știi cum să fii altfel.

S-ar putea ca această scrisoare să te confuzeze. E normal, sunt un străin care vorbește ca din cărți. N-ai de ce să mă crezi pe mine care spune altceva decât îți spun părinții tăi. Dar ar trebui să te crezi pe tine, pentru că și tu simți că nu e ok ce ți se întâmplă. Nu e ok și nu e vina ta! Sper doar ca la un moment dat să realizezi acest lucru.

Îmi pare sincer rău,

Alex

PS Dacă ești copil și ai citit această scrisoare, sper din toată inima să nu ai habar despre ce am scris eu aici.

3 Comments

  1. dureros subiect…mie mi-au trebuit cativa ani de adult si ceva bani la terapie ( cea mai buna investitie a vietii mele !!!!) sa inteleg cele intamplate in copilarie. Pentru cei care nu inteleg : copilaria este definitorie in viata unui om…atunci se formeaza constientul…dar mai important subconstientul care ulterior ne ghideaza viata. Daca am face toti efortul de a ne cunoaste…intelege si iubi…totul s-ar schimba..

  2. articolul ăsta m-a târât undeva în trecut. mi se întâmplau şi mie cele scrise mai sus. şi-mi aduc aminte de câte ori mi s-a făcut inima ghem şi câtă teroare trăiam când ţipa tata la mine. pentru că ştiam ce urmează. sunt chestii care nu se mai vindecă.

    • Îmi pare rău, cred că a fost foarte nasol….poate, ușor, ușor, acest obicei va dispărea…deși, sincer, nu prea cred 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*