Scrisoare către părintele suporter

Dragă Părinte,

Mai știi ce-ți doreai pentru copilul tău atunci când s-a apucat de sport, orice sport? Pun pariu că te gândeai că are nevoie să facă un pic de mișcare. Și să-și dezvolte motricitatea. Că ar fi bine să aibă o activitate care să-l țină departe de ecran și să-l facă să alerge, eventual în aer liber. Te gândeai că dacă poate face asta de două – trei ori pe săptămână ar fi grozav, pentru că știai și tu că șansele de a face mare performanță sunt mai degrabă mici și depind de foarte mulți factori și foarte multe variabile pe care tu sau el nu le controlați. Dar erai ok cu asta, tot ce îți doreai era să facă sport într-un cadru organizat. Știu aceste lucruri, pentru că și băiatul meu joacă baschet și acestea au fost și gândurile mele.

Doar că te-am văzut zilele trecute la Costinești, la Festivalul Național de BabyBaschet. Sau am citit despre tine în poveștile prietenilor mei sau în vreun articol. Și pare că ai uitat toate lucrurile de mai sus, iar acum te comporți aproape la fiecare meci al copilului ca și cum joacă o finală de Campionat Mondial. Și hai să fim cinstiți între noi, chiar și șansele să joace o finală județeană nu sunt foarte mari.

Te-am văzut cum țipai meci de meci: la copilul tău care, aflat pe teren, ar fi trebuit să fie atent la joc sau la antrenor, în niciun caz la tine. La arbitrii, atunci când ți s-a părut că au greșit (se prea poate să fi greșit). Uneori, în cazurile mai grave, ai țipat chiar și la antrenorii adverși. Sau, am văzut și asta, la copiii din echipa adversă. copii de 8, 9, 10 ani care nu înțelegeau ce ai cu ei, de ce nu îi lași în pace.

Te-am văzut dezamăgit când copilul tău a greșit o fază sau când echipa lui pierdut. Te-am văzut pus pe harță cu alți părinți, fiind supărat când ei îți reproșau comportamentul sau se comportau exact ca tine. Te-am văzut de prea multe ori supărat și, recunosc, acest lucru nu mi-a plăcut.

Și nu înțeleg de ce? Adică ar trebui să te consideri un norocos, că în ziua de azi, în care Ecranul câștigă tot mai mult teren, copilul tău alege sportul. În ziua de azi, în care țara noastră este pe un loc fruntaș la obezitatea infantilă în Europa, copilul tău alege să facă mișcare. Și știi și tu la fel de bine ca mine că cel mai probabil nu va face mare performanță sau nu va face performanță deloc. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să se bucure de sport, atâta timp cât îl practică. Dar trebuie să fii conștient că pui o presiune pe el de care nu are nevoie.

Auzim atât de multe povești cu tineri sportivi români care nu reușesc să facă pasul spre marea performanță pentru că sunt “burned out” până ajung la 18 ani. Sunt burned out de la așteptările antrenorilor, dar și ale părinților. Și așa am văzut prea mulți antrenori care își doresc victoria cu orice preț, nu ar mai trebui să se comporte și părinții la fel.
Sportul pentru copii ar trebui să fie despre mult mai multe lucruri decât doar despre victorie: despre grup, despre distracție, despre relaxare. Despre cum echipa este mai importantă decât orice jucător luat individual. Despre cum să fii rezervat în bucuria victoriei și demn în tristețea înfrângerii. Despre respect pentru adversar, care odată ce ați ieșit de pe teren îți poate fi cel mai bun prieten. Despre depășirea propriilor limite, oricare ar fi acelea. Despre răbdare și despre multe altele. Despre viață, până la urmă.

Doar că tu, prin comportamentul tău, faci ca sportul să fie doar despre importanța victoriei. Ceea ce este greșit, o știi și tu la fel de bine. Nimeni…NIMENI nu câștigă mereu și e important cum pierzi, dar mai ales ce alegi să faci după ce pierzi. La fel cum e important ca uneori să nu-ți pese dacă pierzi sau câștigi, atâta timp cât te distrezi.

Am avut senzația săptămâna trecută că a fost mult mai multă tensiune pe margini, decât pe teren. Mai ales că, uneori, diferențele de valoare și/sau talie între echipe erau mari de tot. Dar nevoia ta, ca părinte, ca al tău copil să performeze era de multe ori în contrast cu ceea e se întâmpla pe teren. Și chiar când meciurile erau strânse, nu înțeleg de ce uitai că era vorba de niște copii de 10 ani sau mai mici. Repet: 10 ani sau mai mici! Nimeni, nici măcar ei, nu o să-și mai amintească de aceste rezultate în câțiva ani. Dar se prea poate să își amintească (sau chiar să-și însușească) comportamentele pe care le vede la tine. Și dorința ta constantă ca el să performeze la nivelul pe care îl aștepți tu, deși, de cele mai multe ori, tu nu ai nicio pregătire în sportul respectiv. Și dezamăgirea când nu o face. Asta îl va urmări multă vreme și va lupta toată viața să nu o vadă pe chipul tău. Și îi va fi foarte greu, crede-mă pe cuvânt.

Așa că poate, peste vară, când te duci în concediu, te gândești un pic la cum te manifești tu la meciurile copilului tău. Și dacă ți se pare că ai putea face niște lucruri mai bine, poate începi să le faci din toamnă, ce zici? Nu ți-ar plăcea să mergi într-o sală sau pe un teren unde toată lumea de pe margine zâmbește și aplaudă deopotrivă ambele echipe? Unde copiii sunt îmbrățișați și înainte, și după meci, indiferent de rezultat? Unde arbitrilor și antrenorilor li se mulțumește pentru că au grijă de copiii noștri?

Mie, unul, mi-ar plăcea tare mult. Și voi încerca să contribui și eu la această atmosferă, pentru că toți copiii o merită. Și pentru că încerc să nu uit ce mi-am dorit pentru el când s-a apucat de sport. Ceea ce sper să faci și tu.

Cu prietenie,

Un tată de sportiv iubitor de sport

 

sursa foto: https://www.littleleague.org/

2 Comments

  1. este vreo diferență dintre Mangalia si Costinești?anul acesta am ales sa nu meargă,mi se pare ca de la an la an ,se transformă într-un bussines si multă înverșunare a părinților și antrenorilor.(nu toți)

    • Baza sportivă este foarte bună: terenurile sunt ok, mult mai multe locuri cu umbră. Orașul este praf. 🙂 Atmosfera de pe margini este la fel ca anul trecut, din punctul meu de vedere, deci e loc mult de îmbunătățit. 🙂

Leave a Reply to Alex Cancel reply

Your email address will not be published.


*