Scrisoare catre Moarte

Stimate Moment Inevitabil (imi pare rau, dar chiar nu stiu cum sa-ti spun altfel),

Eu sunt Alex. Asta ma gandesc ca e irelevant, pentru tine probabil sunt doar un cod (ceva gen CNP): ora, ziua, luna, anul, locul si modalitatea in care o sa ma iei. Dar pentru ca nu-mi cunosc acest cod (si nici nu vreau) o sa mi te adresez dupa numele de botez.
Revenind, eu sunt Alex si sunt foarte suparat pe tine. Iti marturisesc sincer ca ti-as spune ca te urasc, dar mi-este atat de frica de tine si nu detin (eu sau niciun alt om) nicio informatie despre cine sau ce esti, cum functionezi etc incat nu vreau sa risc sa te enervez.
Sunt suparat pe tine nu pentru ceea ce (ne) faci sau pentru ca esti, de fapt, singurul lucru de care sunt sigur (eu si orice alt om) din momentul in care ma nasc. Asta am inteles si m-am conformat. Nu-mi convine neaparat, dar, stii cum e vorba aia la romani, “daca-i musai, cu placere!”.

Nu, sunt foarte suparat pe tine pentru ca Mark al meu a inteles ca din cauza ta, la un moment dat, noi (familia noastra) ne vom desparti pentru totdeauna. Si asta i-a frant inima. Iar asta mi-a frant mie inima. N-ai cum sa stii sau sa intelegi ce iti zic eu acum, dar nu cred ca exista pe lumea asta sentiment mai mare de neputinta decat acela al unui parinte care stie ca orice ar face nu-si poate ajuta copilul.
Asta am simtit noi (Iulia si cu mine) vineri seara cand am avut cu Mark urmatorul dialog:
El: La un moment dat toata lumea moare…
Eu: Asa e, tati. Te streseaza chestia asta?
Lui i s-au umplut ochii de lacrimi si tot ce-a mai putut sa faca a fost sa dea din cap ca da.
Eu: Nu-ti place ca mami si tati o sa moara la un moment dat…
El: Mie nu mi-e ok deloc!

Apoi a izbucnit in plans. Un plans cum n-a mai fost altul in viata lui (sau poate asa mi s-a parut mie). Un plans de jale si de neputinta. Un plans de tristete si de disperare. Am stat cu Iulia si i-am povestit cat am putut noi de bine ca e foarte probabil ca asta sa se intample peste multa vreme, ca nu murim ci ne transformam in energie care se intoarce inapoi in diferite forme, ca oamenii nu dispar atata vreme cat exista alti oameni care isi amintesc de ei, ca unii oameni (chiar unii cunoscuti) cred ca exista viata dupa moarte si tot asa. Nimic n-a reusit sa-l consoleze cu adevarat. Si mi se pare normal. Cum ar putea sa-l consoleze ceva cand tu esti atat de…permanenta?

Cand in sfarsit a reusit sa se linisteasca (ma rog, mai corect spus este ca a reusit sa adoarma, pentru ca azi e duminica si de 2 zile, intr-un fel sau altul, tot aduce vorba despre tine si singurul lucru care ii aduce alinare este gandul ca energia noastra se intoarce cumva inapoi. Plus ca i-am promis amandoi, ca orice alt parinte, ca orice s-ar intampla, noi vom gasi o cale sa fim mereu langa el) si am ramas doar eu cu mine, am inceput sa ma gandesc la tine. Prima oara ti-am reprosat cate-n luna si-n stele. Apoi am incercat sa ma detasez si sa ma uit la tine cu un ochi obiectiv.
Si am inceput sa ma intreb de ce naiba, in toti anii astia multi de cand bantui pe acest pamant, n-ai lasat si tu un om (unul, ma, nu mai mult!) sa se intoarca si sa ne povesteasca tuturor cum e acolo. Bine, daca-ncepi cu basmele religioase inventate de cate unii, mai bine punem punct discutiei aici….am crezut ca esti…chestie serioasa, la cum nu ne ocolesti pe niciunul.
Asa, ziceam ca n-ai lasat si tu pe unul sa se intoarca si sa ne zica ceva..orice. Ca e cald/frig, frumos/urat, greu/usor, mai bine/mai rau. Sau ca, foarte posibil, nu e nimic. Ce te costa sa faci asta? Ca oricum noi n-avem ce sa facem, tot ne iei pe toti, mai devreme sau mai tarziu.
Si pentru ca nu am ajuns la nicio concluzie, m-am gandit sa revin si sa ma gandesc din nou la tine dintr-un unghi subiectiv. Al tau. Poate ca nu ti-ai dorit acest “job” dar n-ai avut de ales. Poate ca tie iti place de noi, dar te supui unor reguli (sefi) care iti sunt superioare. Poate ca ai vrea sa ne ajuti, dar nu stii cum.

Sau poate, de fapt, ai gasit singura varianta in care cineva in pozitia ta putea sa ne ajute: sa NU ne spui cum e “dincolo”.
Pentru ca daca am sti ca e bine/rau/frig/cald/greu/usor ne-am trai viata in consecinta. Am sti la ce sa ne asteptam si nu ne-am mai stradui. Ce rost sa te mai stradui cand ai sti fara niciun dubiu ce urmeaza dupa viata asta.
Probabil ca ne-am trai aceasta viata in excese daca am sti ca urmeaza ceva nasol sau ca nu urmeaza nimic. Sau ne-am omori cu totii repede de tot daca am sti ca urmeaza ceva mai bun. Nu?
Asa, nestiind cum e dupa ce vii tu, avem sansa fiecare si cu totii impreuna sa ne facem aceasta viata cat mai frumoasa. Sa ne straduim cat putem noi sa lasam cat mai multe in urma noastra, sa ne bucuram ca avem sansa acestei vieti, sa radem, sa mancam, sa facem dragoste, sa ne jucam. Sa traim.
Si cand m-am gandit la tine asa, mi-a fost un pic mai bine. Sa ne intelegem, tot foarte frica imi este si tot as vrea sa te intalnesc peste foarte foarte…foarte multa vreme. Dar macar mi-am gasit o varianta in care sa nu te mai urasc (ah, scuze!). Si o explicatie pe care sa i-o dau lui Mark si pe care, sper, sa mi-o amintesc des in aceasta viata a mea.

Imi inchipui ca ai multa treaba, asa ca te las. Dar nu pot sa inchei pana nu iti spun ca in timp ce iti scriu aceasta scrisoare am acelasi sentiment ca atunci cand ii scriam lui Mos Craciun: eu ii ceream ce vroiam eu, el imi aducea ce vroia el. Asta nu ma impiedica in vreun fel sa ii scriu in fiecare an.
Asa ca am 3 rugaminti la tine:
1. sa ma “vizitezi” peste foarte multa vreme
2. cand vii, sa vii si sa pleci repede, sa nu o freci mult pe aici
3. si sa vii singura. Fara boli si fara regrete….de fapt, vino tu fara boli, ca aia cu regrete e treaba mea sa o rezolv.

Al tau,

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

5 Comments

  1. Eu i am spus lui Andrei,când a venit vorba despre acest lucru ,ca apare doar la oamenii bătrâni…desi stiu ca nu am fost corecta cu el,dar tu ai dreptate spunandu i ca ne transformam intro energie…desi el nu v a înțelege asta la 4 ani.

    • Ina, lui Mark i-a fost de ajutor gandul ca ne transformam in ceva. Adica, dupa discutia respectiva si acum cateodata ne mai zice: “noi nu murim, ci ne transformam”. Sigur, nu intelege cum e transformarea asta (sincer, nici eu 🙂 ), dar gandul ca nu disparem de tot pare sa-l ajute.

  2. Salut Alexei
    Simteam ca va venii momentul si unei astfel de dicutii la tine pe blog. Cred, de fapt,ca eram sigur ca vei scrie si despre asta.
    Asa cum stii noi nu suntem inca la varsta intrebarilor mai avem nitel, dar din experienta mea cu altii am constatat ca aceasta discutie are niste conotatii melodramatice mai ales la Balcanici. Iti garantez ca sunt multe alte natii care nu au astfel de probleme.
    As avea cateva comentarii care sper sa nu detanjeze f mult:
    1) eu nu cred in povestea cu eu sunt egal la nivel intelectual cu copilul meu.
    2) nu sunt de acord sa imi expun copilul la orice realitate cu explicatii amanuntite pe care sigur nu le intelege la varsta lui mai ales ca cei mici isi pot imagina lucruri disproportionate cu realitatea.
    3) nu cred ca la 3 ani vezi sau intelegi lucruri ca la 20. Sau cel putin nu ar trebui

    • Salut Ioane, ma bucur ca mi-ai scris. Si imi pare rau ca mesajul tau apare trunchiat, nu stiu de ce.
      Bun, pe scurt ti-as raspunde asa: discutia asta a generat-o Mark, nu noi. Si era clar ca intelegea ce inseamna moarte si permanenta ei. Asa ca ni s-a parut ca cel mai bun lucru pe care putem sa-l facem este sa incercam sa-i alinam suferinta, fara insa sa-l mintim. (cred ca ti-am mai spus pe aici ca nu sunt de acord cu minciuna).
      Si mai e un aspect important pe care il povestesc toti specialistii in copii: aceasta frica de moarte apare cica la toti copiii pe la varsta asta. Doar ca unii (sa nu zic majoritatea) nu-si gasesc niste parteneri de dialog in parinti care ii trimit repede la plimbare cu raspunsuri gen “termina cu tampenia asta”, “haha, nu-ti fa griji ca eu sunt nemuritor” sau mai stiu eu ce. Si cu asta nu sunt de acord.
      Nu stiu daca iti raspunsul meu te ajuta sau daca esti de acord cu el. Astept sa-mi spui.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*