Rolul tatălui

Săptămâna trecută, când am fost invitat la Antena 1, mi s-a spus că unul dintre motivele pentru care am fost invitat era că “sunt un tată care și-a asumat public mai degrabă rolul unei mame”.
Mi s-a părut foarte interesantă afirmația lor și așa cum am spus în emisiune, mi se pare important să punctez și aici câteva lucruri.

În primul rând, nu mi-am propus niciodată să fiu și mama lui Mark. El are norocul să aibă o mamă grozavă, iar eu am norocul să am o iubită minunată. Doar pentru că ea alege să stea departe de Facebook și de viața publică, o face doar invizibilă în social media, nu inexistentă. Sigur, în ziua de azi, în care dacă nu exiști pe Facebook, Twitter sau Insta, practic se consideră că nu exiști, pot înțelege opinia unora cum că Iulia nu există și eu încerc să suplinesc și un rol de mamă. Și uite așa ajungem la “în al doilea rând”…

În al doilea rând, comportamentul meu, cel pe care îl afișez public și virtual și care este o oglindă destul de exactă a comportamentului meu real, nu consider că este al unei mame. Nu consider nici măcar că ar fi al unui tată. Îl văd ca pe un comportament normal al unui părinte. Segregarea aceasta între ceea ce consideră “lumea” că ar trebui să facă mami și ce ar trebui să facă tati în relația cu copilul sau copiii lor mi se pare nu doar greșită, ci de-a dreptul periculoasă. Căci, nu-i așa, această segregare am preluat-o și noi de la părinții noștri și de aceea ni se pare atât de firească: mama stă acasă cu copilul, se joacă, are grijă de el și de nevoile lui, iar tatăl se duce la muncă și muncește pe brânci pentru ca familiei să nu-i lipsească nimic.

Doar că această frază “tata muncește pe brânci pentru ca familiei să nu-i lipsească nimic” este, pentru mine cel puțin, exemplul perfect de oximoron. Căci prin absența sa constantă, tatăl își privează familia și copiii de ceea ce ei au cea mai mare nevoie: de el. Copiii nu au nevoie de cele mai noi jucării, haine sau cele mai mișto vacanțe. E minunat dacă părinții le pot oferi, dar și dacă nu, nu e o tragedie. În schimb, absența lor, de multe ori chiar și atunci când sunt prezenți, este o tragedie. O tragedie pe care puțini o realizează sau dacă o fac, de multe ori o conștientizează când sunt deja adulți, iar relația cu părinții lor este una, hai să fiu drăguț și să-i spun inexistentă.
Când majoritatea părinților din lumea asta întreagă vor înțelege că nimic, NIMIC, din ce ar putea cumpăra și oferi copiilor lor NU îi poate înlocui pe ei și TIMPUL pe care îl oferă copiilor și vor face ceva în direcția asta, în acel moment, sunt convins, vom asista la o schimbare de paradigmă care va conduce spre o lume altfel și mai bună.

Mi-aduc aminte de mine, cel de vârsta lui Mark. Părinții mei au putut să-mi ofere multe lucruri și experiențe la care majoritatea românilor din acea perioadă nici nu visau: trăit în străinătate, haine mișto, jucării, excursii la ocean și la grădini zoologice spectaculoase (tata a fost ambasador pe vremea lui Ceaușescu). Le sunt recunoscător pentru toate și știu cât de norocos am fost. Și cu toate acestea, când mă gândesc la acea perioadă, nu țin minte ca tata să se fi prostit în joacă vreodată cu mine. Nu țin minte să fii ieșit vreodată cu mine pe stradă să dăm cu piciorul în minge sau să aruncăm împreună la coș. Că nu mi-a spus niciodată că mă iubește, asta știu sigur. Care este rezultatul? Vezi mai sus, o relație aproape inexistentă și care mereu se poticnește când vreunul dintre noi face un efort. Suntem atât de în contratimp, încât și eu, și îmi imaginez că și el, ne întrebăm dacă va fi altfel vreodată.

Așa că da, mi-am asumat conștient rolul de părinte, așa cum îl înțeleg eu. Aleg ca a fi părintele lui Mark să fie cea mai importantă chestie pe care o fac. Fac și altele (sau încerc să fac și altele), dar dacă e să poată fi considerat că am un job principal, acela e de părinte. Am încercat destule în viață și o să mai încerc, probabil. La unele am avut ceva succes, în altele am eșuat lamentabil. Am învățat că nu există perfecțiune. Nici măcar în parenting. De fapt, cu atât mai puțin în parenting. Dar mi-am propus ca să fac tot ce pot pentru a face cât mai puține greșeli. Și când spun tot ce pot, chiar tot ce pot, nu tot ceea ce vreau să pot. E o diferență enormă, o știm atât de mulți dintre noi.

Sunt mulți alți tați, unii prieteni cu mine, care râd de ceea ce fac eu, de ceea ce povestesc. Și ei cred că mă comport ca o mamă. Sau, în cel mai bun caz, nu mă comport ca un tată adevărat. Ceea ce mi se pare mie distractiv este că în cazul celor cu care sunt sau am fost mai apropiat, știu că tații lor au fost, și ei, absenți din viețile lor de copii. Și uite așa se nasc stereotipurile, așa ajungem să ni se pară normalitatea ceva anormal sau ieșit din comun. Căci mie, ceea ce fac eu, mi se pare pur și simplu normalitate. Ok, poate nu toată lumea are timpul fizic să petreacă atâta timp cu copilul lor. Dar oricine, ORICINE, poate, dacă vrea, să petreacă MULT timp cu copilul, să îl asculte, să nu râdă de el, să îl încurajeze, să se joace de dragul jocului și nu de dragul vreunui câștig, să citească povești, să se prostească și să fie și stâlp de sprijin, și recipient al nervilor copilului său. Oricine poate face asta, mamă sau tată, trebuie doar să aleagă acest lucru.

Și e ok și dacă nu vrei asta. Atâta timp cât realizezi și îți asumi efectele comportamentului tău asupra copilului. Nu, nu sunt ironic. Mi se pare că dacă îți asumi asta, poate să fie ok. Viața fiecăruia dintre noi e o continuă alegere, important e să alegem în cunoștință de cauză, cred eu.

În ceea ce mă privește, cei care mai ascultați emisiunile mele la radio, știți că mereu închei întrebându-mi invitații cum și-ar dori să povestească ai lor copii despre ei, când vor fi mari. Eu știu cum aș vrea să povestească Mark despre mine și despre relația noastră:

Băi, tata a petrecut mult timp cu mine. Am râs mult și ne-am distrat bine. A fost mișto.

Pare simplu, nu? Poate că este, dar e cu multă muncă. Ca în orice alt domeniu în care vrei să încerci să dai tot ce poți. Nimeni nu devine bun în ceva peste noapte, doar stând sau doar pompând bani. Nimeni.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*