Revoluția de catifea a părinților

Nu pare să treacă vreo zi în care să nu citim de o tragedie prin care trece un copil din România. În spitale, în școli, pe terenurile de joacă, pe stradă sau la ei acasă, cazurile acestea ne fac să ne cutremurăm și, uneori, să și acționăm în vreun fel sau altul. Și nimic nu se schimbă. Absolut nimic. La nivel de sistem, lucrurile sunt la fel de ani (poate zeci de ani) de zile.

De ce? O întrebare pertinentă la care probabil că ne gândim destul de des. Din ce în ce mai puține astfel de situații tragice rămân nedescoperite sau nerăspândite și din ce în ce mai mulți oameni par preocupați de rezolvarea lor. Și atunci, totuși, de ce nu se schimbă nimic?

Pentru că nouă, părinților, ne este suficient de bine. Aceasta este teoria mea, pe scurt. Și o să-mi permit să vi-o detaliez în cele ce urmează.

Ați văzut vreodată un părinte pus cu spatele la zid din cauză că al său copil era într-un pericol real și imediat? Poate, sper că nu, ați și fost în această situație. Ați văzut ce forță pare să emane acel om? Cum reusește să coaguleze în jurul său resurse de care nimeni, nici măcar el, nu se credea capabl atunci când pericolul în care se află copilul său acum nu părea iminent. Un părinte va trece prin foc și gloanțe (uneori la propriu) pentru a-și salva copilul. Cred sincer că iubirea este cea mai mare forță a Omenirii, așa cum cred că iubirea unui părinte pentru copilul său poate muta munții din loc. Avem atâtea exemple de părinți care și-au salvat copiii, inclusiv din ghearele morții, atunci când toate dovezile demonstrau cu subiect și predicat că nu se mai poate face nimic.

Să subestimezi puterea unui părinte de a schimba lumea copilului său ar fi o mare prostie. Și, cu toate acestea, noi lăsăm lumea copiilor noștri cam la fel de atâta vreme, în ciuda tuturor dovezilor că este o lume bolnavă, cu metastaze răspândite peste tot. De ce?

Îmi reiau ideea: pentru că, de fapt, ca și societate sau ca și generație de părinți avem o viață suficient de bună, orice ar însemna asta pentru fiecare dintre noi.
Înainte să vă revoltați (e absolut normal să vreți să faceți asta), gândiți-vă un pic și poate faceți experimentul pe care l-am urmărit și eu în ultimele luni pe Facebook. O să vedeți foarte mulți părinți care azi ne revoltăm (da, mă includ și pe mine) pentru vreo problemă sau alta, fiecare cu ce ne doare mai tare. Ne revoltăm, scriem, încercăm să mobilizăm oamenii, uneori reușim mai mult, alteori mai puțin. Apoi, la câteva zile, aceeași părinți revoltați postăm vreo poză din vacanțele noastre frumoase de prin țară sau prin străinătate. Sau de la vreo serbare sau petrecere a copilului. Și în acele poze se simte clar bucuria și mândria noastră.

Dar se mai simte și altceva: relaxarea. În realitate, suntem suficienți de relaxați încâ să nu pornim nicio revoluție. Sau să mai facem din când în când câte o revoluție de catifea. Dar doar atunci când nu se suprapune peste vacanța planificată din timp sau vreun board meeting important sau vreo prezentare la muncă.

De-a lungul istoriei, oamenii care au făcut revoluții sunt cei cărora le ajunsese cuțitul la os. Cei care nu mai aveau nicio altă variantă și care știau că și dacă vor muri, oricum e mai bine decât ceea ce trăiau atunci. Suntem atât de departe (din fericire, spun eu) de acel punct. Avem o viață confortabilă și în particular noi, părinții, avem cam tot ceea ce ne-am putea dori pentru copiii noștri. Ok, poate nu cât de multe ne-am dori, dar pe Piramida lui Maslow, nevoile acelea de bază, de supraviețuire, sunt satisfăcute într-o proporție covârșitor de mare încât să nu ne împingă spre gesturi extreme.

Asta nu înseamnă că nu ne implicăm în ajutorarea celorlalți. Ba din contră. Sunt nenumărate exemple de cazuri singulare în care oamenii și-au unit forțele și au făcut mici minuni. Și asta nu înseamnă nici că nu am vrea ca lucrurile să fie mult mai ok. Ba din contră și aici, ne revoltăm și ne tot revoltăm. Dar nu suficient de mulți, nu suficient de tare și nu suficient de mult timp. De ce? Simplu, zic eu, pentru că ne este suficient de bine. Viața noastră de care ne plângem ne place suficient de mult încât să nu fim dispuși, cu adevărat, să ne asumăm o schimbare sistemică. Da, e rău, dar e rău în general. Nouă, în particular, ne este bine. Și dacă pe acum simți că ai avut destulă răbdare cu mine și ți-ar plăcea să-mi faci laptopul sau telefonul guler, întreabă-te și tu asta: Cât de bine îmi este, în realitate? Cât de bine îi este copilului meu? Cât de dispus(ă) aș fi să risc tot ceea ce am acum pentru ceva nou?

Răspunde-ți la aceste întrebări și apoi, dacă nu-ți dă cu plus, ieși în stradă și pe Facebook și pornește o revoluție. Convinge-ne pe noi, ceilalți, că nu se mai poate fără o schimbare. N-o să-ți fie simplu, dar marile schimbări încep întotdeauna de la un singur om.

Dacă însă realizezi, ca și mine, că ai o viață plăcută, că ai norocul să ai un copil sănătos, fericit, care nu moare de foame și căruia poți să-i mai oferi și o vacanță frumoasă din când în când, atunci acceptă asta. Nu, nu te complace în situația asta, dar înțelege că nu de la tine va pleca vreo revoluție. Dar că tu poți schimba, măcar un pic, micro-universul tău. În bine, pentru tine și ai tăi.

E, și aici s-ar putea să se nască o nouă idee; prima revoluție înfăptuită prin sute de mii de mici revoluții, fără legătură între ele. Asta mi se pare mai realizabil și mai potrivită mie. Tu ce zici?

Sursa foto: https://www.mbam.qc.ca/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*