Puneți-vă copiii să se uite la Olimpiadă!

Aseară am urmărit duelul spadasinelor din semifinala cu Rusia cu sufletul la gură, precum un meci al Naționalei din ’94. Am țipat, am ridicat pumnii, am înjurat, am încurajat, m-am încordat la fiecare asalt (deși nu înțeleg mare lucru din acest sport, ci stau fără să răsuflu până când se aprinde becul roșu sau cel verde) și am transpirat cât pentru o tură de Herăstrău. Și în timp ce făceam eu toate acestea, Mark stătea lângă mine, uitându-se și el la meci, relativ interesat.
Doar că meciul durând ceva mai mult, el s-a plictisit la un moment dat și m-a întrebat dacă se poate uita la desene, la celălalt televizor. Fiind foarte prins de meci și nedorindu-mi nimic care să-mi distragă atenția, primul impuls a fost să-i zic Da. Apoi, m-am gândit puțin și am decretat (adică n-am lăsat loc de negociere, lucru care mie mi se întâmplă rar):
– Nu, acum ne uităm cu toții la finală sau, dacă nu vrei, nu te uiți la nimic. Doar că televizorul stă aprins doar pe acest meci.

L-am văzut nemulțumit, l-am văzut că ar vrea să comenteze, dar probabil că tonul și privirea mea nu au lăsat loc de așa ceva. Așa că până la finalul meciului a pendulat între camere, mai aruncând un ochi, mai întrebându-ne cât e scorul iar la final s-a uitat destul de ciudat la tac-su care țopăia prin casă.

Da, mi-ar plăcea tare ca Mark să facă un sport de performanță, dar habar nu am dacă va fi așa. Cu toate acestea, mi se pare că unele lucruri trebuiesc făcute, ele ajutând la educația unui copil și la valorile pe care ar trebui să încercăm să le transmitem.
Olimpiada este un eveniment care se întâmplă o dată la 4 ani și, cu excepția fotbalului (cred), reprezintă încununarea unei vieți de sportiv. Să participi acolo înseamnă, pentru tine, o mare realizare. Să câștigi o medalie înseamnă totul. Să devii campion olimpic înseamnă să-ți îndeplinești un vis la care visăm cu toții, dar pe care doar câțiva, norocoși dar mai ales, muncitori, reușesc să-l transforme în realitate.

Așa că îmi permit să vă dau un sfat: Puneți-vă copii să se uite la Olimpiadă! Dacă e nevoie, obligați-i! Nu glumesc, mai ales dacă e vorba de un sportiv român, orice sportiv român.
Poate așa vor prinde drag de acel sport, fie că este tenis, spadă, judo, șah sau curling. Și poate se vor apuca de acel sport și vor fi suficienți de buni cât să prindă un lot național. Ceea ce va însemna că vor ajunge să tragă ca nebunii. Vor ajunge ca vacanțele lor să însemne cantonamente sau turnee finale. Vor ajunge ca palmele, picioarele și, de fapt, tot corpul lor, să poarte rezultatele acestei munci nu ca pe vreun trofeu, ci ca pe o pedeapsă. Vor ajunge să-și dea sufletul pe teren și uneori, sufletul lor și munca de un an, doi sau patru să nu fie de ajuns pentru o medalie. Sau să nu fie de ajuns nici măcar să treacă de primul tur.

Dar cu siguranță, dacă vor face chestia asta, nu vor deveni niște cârcotași cronici,niște meschini care să aștepte mereu și mereu greșelile altora pentru le putea comenta și astfel, să-și ascundă propriile eșecuri.
Sportul de performanță nu-ți garantează faima, banii sau vreo medalie olompică, dar îți garantează că vei ști să apreciezi altfel munca altora, vei ști să taci din gură când adversarul sau colegul tău e la pământ., știind că ai fost și tu acolo și că îți trebuie ceva ce nu poate fi definit pentru a te ridica.

Cârcotașii de astăzi și-au găsit cel mai fertil teren în media socială. Ei sunt ca niște hiene care își urmăresc live pe ecranul telefonului următoarea victimă, năpustindu-se asupra ei când aceasta “cade”. Și ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă aceste jigniri asupra oricărui sportiv de performanță, faceți următorul experiment: întrebați-l/întrebați-o dacă își amintește cele mai frumoase momente ale carierei și veți vedea că va nominaliza doar câteva. Apoi întrebați-l/întrebați-o despre înfrângeri și imediat veți vedea o grimasă. Pentru că amintirea înfrângerii se păstrează intactă, având lipită de ea toate criticile, toate comentariile acide și gratuite ale fiecărui necunoscut în parte. Și, cel mai important, nicio înfrângere grea nu se uită. Nici.una.
Și să n-avem vreun dubiu: între acești critici nu vom găsi foști sportivi ci, poate, doar foști copii cărora părinții nu au reușit să le insufle nicio pasiune, fie ea sportivă sau nu.

Diseară e meciul fetelor cu Spania, la handbal. Luați-vă copiii și uitați-vă împreună la acest meci. Povestiți-le că au șansa și onoarea s-o vadă evoluând pe cea mai bună jucătoare a anului trecut, o româncă. Povestiți-le cum aceste fete au luat bronzul mondial anul trecut și cum anul acesta nu se știe dacă vor reuși să treacă de grupe. Dar povestiți-le și câtă muncă au băgat, ca să ajungă până aici, între cele mai bune 12 echipe din lume. Câte sacrificii au făcut. Și cum uneori, toate acestea nu sunt de ajuns pentru o medalie olimpică.
Și apoi, poate, le veți povesti despre voi. Despre pasiunile voastre, despre victoriile voastre, dar mai ales despre eșecurile voastre. Povestiți-le că un eșec nu te face un pierzător. Ci pierzător devii atunci când doar stai pe margine și dai din gură, spunând numai prostii.

Și dacă vom face cu toții asta în această seară și în fiecare seară, vom crește o altă generație de români. O generație de luptători. Sigur, nu vom avea garanția că vor fi niște medaliați olimpici. Dar, cu siguranță, orice vor alege să facă în viața lor, vor fi niște învingători.

Și, până la urmă, nu asta ne dorim pentru copiii noștri?

Sursa foto: www.rio2016.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*