Prima reîntâlnire

Ieri, duminică, băiatul nostru a plecat pentru prima oară singur de acasă, la un turneu de baschet. Până la această plecare, de câte ori l-am întrebat dacă vrea în tabără, a zis că nu, că nu se simte pregătit. Dar pentru plecarea asta, de când a aflat de ea, de prin aprilie, abia de a mai avut răbdare.
L-am dus ieri la autocar, unde când și-a văzut colegii de echipă, pur și simplu a uitat de noi. A trebuit să-l opresc să nu fugă să se suie în autocar, ca să mai apucăm să-l pupăm și noi înainte de plecare. I-am urat să se distreze cât mai bine și i-am promis că azi, vom fi la primul lui meci, ca să-i susținem, pe el și pe băieți.

Aseară am aflat că primul meci începe la 8:15. La Mangalia. Drept pentru care, ne-am trezit azi dimineață la 4:45, am suit bagajele în mașină și pe o autostradă mai plină decât mă așteptam la acea oră, am dat un pic de gonetă ca să nu întârziem. Am ajuns la terenuri o dată cu echipa. Ne-a văzut, ne-a zâmbit, dar nu ne-am apropiat de el, că na, erau în “pre-game mood”. I-am privit cum joacă, l-am văzut cum a marcat primul lui punct într-un meci oficial și, pentru că ceilalți erau nu doar mai mari, dar și mai buni, l-am privit cum pierde. Dar nici el, nici colegii lui nu păreau prea afectați, ei erau fericiți să fie acolo, să participe și să se bucure de baschet.

La final, ne-am dus, am bătut palma cu toată echipa și cu el. Iar el…el ne-a mulțumit pentru încurajări, pentru prezență și ne-a zis că ne mai vedem. Și a plecat. Cu echipa lui, că mai au meci abia diseară și se duceau la plajă.
Deci, practic, ne-am trezit cu noaptea în cap și am condus 270 de km ca să ne salute politicos și să ne lase în treaba noastră, ca să îl lăsăm și noi în treaba lui, că omul a venit cu echipa aici, nu cu părinții.

Am stat să mă gândesc cum m-am simțit, pățind asta. Pe lângă faptul că mi se pare super funny, am fost foarte mândru de el. Da, pare că știe ce-i cu el: a venit la turneul de baschet și e bine că și părinții lui au putut veni. Și sigur că bate palma cu ei și le mai acordă câte 5 minute. Dar în rest, fiecare să-și vadă de ale lui. Și, sigur, când ne-om reuni la București, probabil că vom avea vreme multă de povești, pupături și alte alea. Acum, nu.

PS Mișto poză i-a făcut maică-sa ieri, la plecare. 🙂

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*