Pentru ce le sunt recunoscător părinților mei

E foarte ușor să te uiți în spate și să vezi doar ce crezi tu că au greșit alții și apoi să tragi concluzia că de-asta ești așa cum ești. Iar când vine vorba de părinți, avem tendința parcă mai des ca de obicei să facem acest lucru.
Și eu am descoperit sau mi-am amintit multe lucruri pe care ai mei le-au făcut sau nu le-au făcut și de pe urma cărora eu am deprins diferite comportamente, temeri, anxietăți etc. Pe unele le-am povestit cu ei, pentru unele au recunoscut că au greșit, pentru altele consideră că nu au ce să-și reproșeze și tot așa. Cu alte cuvinte, pare că și noi am fost o familie cât se poate de normală, cu traumele noastre. ☺

Ce mi se pare, însă că uităm prea adesea, când vine vorba de noi înșine, este că lucrurile nu sunt niciodată doar bune sau rele. Ba, din contră, de cele mai multe ori, bunul și răul se combină într-un amestec greu de definit și foarte greu de separat. Așa că mi se pare un exercițiu foarte bun ca din când în când să ne lăsăm relaxați pe spate, să respirăm și să încercăm să ne amintim și lucrurile bune din copilăria noastră, lucruri pentru care trebuie să fim recunoscători.

Astăzi este rândul meu.

În primul rând le sunt recunoscător alor mei că m-au născut. Că au făcut dragoste atunci când au făcut-o, astfel încât să mă nasc eu, ăsta care sunt. În orice alt moment ar fi conceput un copil, altcineva ar fi trăit astăzi (sau poate nu) și v-ar fi povestit (sau poate nu) despre trăirile sale.

Le sunt recunoscător că m-au iubit și încă o mai fac. Ok, în felul lor de multe ori ciudat și de prea puține ori exprimat, dar nu m-am simțit niciodată ca un copil nedorit.

Le sunt recunoscător că nu m-au cocoloșit. Am fost un copil liber, care a făcut cam tot ce a vrut. Și cred că tocmai pentru că m-au responsabilizat așa (ok, nici nu prea aveau cum altfel, că n-aveau timp să stea după fundul nostru), nu am făcut niciodată excese. Nu am fost un copil problemă și tind să cred că acesta este meritul lor.

Le sunt recunoscător pentru că m-au încurajat și m-au lăsat să joc baschet atâta cât mi-am dorit. Într-o vreme în care mulți părinți le spuneau copiilor lor, într-a 8-a sau a 12-a că trebuie s-o lase mai moale cu sportul și să se concentreze pe învățătură, ei nu au adus niciodată în discuție acest subiect. Probabil că și-au pus problema și poate au stat și cu fundul strâns dacă o să se aleagă praful de examenele mele, dar nu mi-au zis nimic, niciodată.

Îi sunt recunoscător lui taică-meu pentru toate dățile când a mers cu mine la antrenament. Plimbările până acolo și de acolo acasă îmi vor rămâne mereu în minte ca niște momente frumoase “tată – fiu”. Habar nu am ce-am vorbit pe atunci, dar pare că mi-au priit, pentru că le-am preluat și eu acum cu Mark și mă bucur de ele, din cealaltă postură, cea a tatălui.

Îi sunt recunoscător maică-mii pentru fiecare zi în care venea acasă cu câte 2 eclere pentru soră-mea și pentru mine. Știu că nu îi era ușor, îmi închipui că de multe ori nu mai avea niciun chef să se oprească și la cofetărie, dar au fost puține dățile, dacă au fost, când a avut cu ce și nu le-a cumpărat.

Îi sunt recunoscător tatălui meu că nu m-a bătut niciodată. De unde vine el, din copilăria lui, cred că aceasta este, de departe, cea mai mare realizare a lui ca și părinte. Nici măcar nu a ridicat o dată mâna la vreunul dintre noi, deși sunt convins că l-om fi enervat și noi tare de cel puțin câteva ori. Nu am știut ce înseamnă spaima asta și asta mi se pare o mare realizare, mai ales în comparație cu ce aud în jurul meu.

Îi sunt recunoscător maică-mii pentru optimismul ei pe care mi l-a insuflat. Sigur că, am descoperit asta mai târziu, la ea era și încă este un mecanism. Dar, copil fiind, am învățat să văd mereu fanta de lumină, chiar și atunci când ea nu era acolo, ci doar bezna totală. Am învățat că atunci când viața te doboară, ai două variante: te așezi pe jos și aștepți să mori sau rămâi în picioare și te străduiești până când reușești. Fake it till you make it a funcționat pentru ea și, de multe ori, a funcționat și pentru mine. Și mi se pare că este atitudinea atât de necesară în unele momente.

Îi sunt recunoscător tatălui meu pentru altruismul pe care l-a inoculat în mine. Toate poveștile pe care le-am auzit și răsauzit în copilărie despre cum i-a ajutat el pe mulți aflați la ananghie, m-au format în ideea că altruismul nu este o opțiune, ci o obligație. Mi-ar plăcea ca din acest punct de vedere să pot la un moment dat să mă compar cu el, căci omul chiar a făcut minuni pentru mulți alții.

Îi sunt recunoscător maică-mii pentru că în toată perioada aia în care tata era plecat din țară, ne-a crescut de una singură. Nu are cum să-i fi fost ușor, dar a făcut tot ce a putut ca noi doi să resimțim cât mai puțin această lipsă.

Le sunt recunocător amândurora pentru că mă suportă în acest proces de maturizare/vindecare/creștere în care povestesc și despre lucrurile pe care nu le-au făcut tocmai ok. Nu are cum să fie simplu să-ți vezi copilul la televizor spunând cum la un moment dat sau altul n-ai fost părintele de care el ar fi avut nevoie. Sper că înțeleg că acest proces este despre mine, nu despre ei și despre cum încerc să fiu un părinte mai bun pentru Mark.

Și le mai mulțumesc că sunt bunicii băiatului meu. Știu că viața lui ar fi fost mult mai săracă dacă ei ar fi lipsit din ea.

Mulțumesc, Mum & Dad! Vă iubesc!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*