O soseta roz

Intrase in 36 de saptamani si doctorul ii spusese ca de acum e in regula oricand se hotara Filip sa vina pe lume. Asa ca Ionela isi luase sotul si se dusesera sa faca niste cumparaturi pentru copil. Nu o facuse pana atunci din superstitie, dar acum ca pericolul trecuse, isi dorea foarte tare sa se plimbe printre rafturi si sa aleaga primele haine ale primului ei copil. Vineri de poveste scurta-FB cover
Nu era de multa vreme in magazin cand le-a vazut prima oara: o mamica cu fetita ei care parea sa aiba vreo 3 anisori si ceva. Iesisera “ca fetele la shopping” doar ca se vedea de la o posta ca mama n-are bani de cheltuit. La orice lucrusor pe care i-l arata fetita incantata, mama se uita la eticheta, marea ochii sau stramba din gura si apoi spunea ceva de genul “nu cred ca te prinde culoarea asta” sau “nu mai stii ca ai acasa o rochita exact la fel?”. Fetita incepuse sa inteleaga “jocul” mamei si usor usor isi pierdea entuziasmul. Pana cand a vazut sosetele.
Era o pereche de sosete roz. N-aveau nimic deosebit pentru privitorul de rand: o pereche de sosete roz pentru copii ca milioane de multe altele. Nu tu vreun imprimeu, nu tu vreo dunga de alta culoare, nimic. Dar reactia fetitei te putea convinge ca sunt cele mai frumoase sosete din lume:
– Mami, te log, vleau siosietele astea loz! Imi pac mut mut de tot, Mami! Te log, plomit sa fiu cuminte cuminte de tot!
Ionela a vazut-o pe mama cum ia perechea de sosete, se uita la ea si ofteaza. Si stiind exact ce vrea sa-i spuna fetitei, a hotarat sa faca ceva. Asa ca s-a indreptat spre ele si i-a zis mamei:
– Nu va suparati, dar am mare nevoie de ajutorul dumneavoastra. Asta este prima mea iesire la cumparaturi pentru bebelusul nostru si mi-au zis prietenele ca traditia cere sa fac un cadou cuiva…ca sa-I poarte noroc bebelusului. Asa ca va cer permisiunea sa-i fac un cadou fiicei dumneavoastra. Ce ziceti?
Ochii mamei s-au umplut de lacrimi si nu a putut decat sa dea din cap in semn ca da. Asa ca Ionela a intrebat-o pe fetita:
– Spune-mi, iubita, ce-ti doresti mai tare si mai tare?
Fetita s-a uitat spre mama care a dat din nou aprobator din cap. Apoi, inca neincrezatoare, si-a indreptat degetul aratator spre sosetele roz.
– Pe-astea? a intrebat Ionela.
– Da, a raspuns soptit fetita.
– Perfect, hai sa le platim.

Tot drumul spre casa Valentina s-a gandit la femeia care tocmai ii facuse o bucurie imensa Carinei. Nu era obisnuita cu astfel de gesturi. Ba din contra, era obisnuita cu privirile mustratoare ale vreunei vanzatoare care isi dadea repede seama ca nu are bani sa cumpere un lucru si incerca, mai pe ocolite sau mai direct, sa o usuiasca din magazin. Oare de ce se purtase atat de frumos? Si mai ales, cum ar fi putut vreodata Valentina sa-i multumeasca.
Carina a fost in al noualea cer pentru sosetele ei roz. Pentru vreo 2 zile. Apoi, ca orice alt copil de 3 ani, si-a indreptat atentia spre altceva. Si sosetele au inceput sa fie folosite din ce in ce mai rar.
Pana intr-o zi cand in vizita la Carina a venit prietena ei Iulia. Pentru ca fetele au declarat ca au chef de “ceva nou” Valentina a inceput sa cotrobaie prin sertarele Carinei. Si cand a dat peste sosetele roz care deja ii ramasesera mici fetitei s-a gandit sa le gaseasca o noua intrebuintare. Asa ca a luat o carioca neagra, a mazgalit pe fiecare soseta 2 ochi, un nas si o gura zambitoare si uite asa s-au nascut Mica si Pica, 2 personaje foarte simpatice, puse mereu pe joaca si pe sotii.
Carina si-a ales-o pe Mica, iar Iulia pe Pica. S-au jucat ele ce s-au jucat, iar la plecare fiecare fetita si-a pastrat soseta ei.

Carina nu s-a mai jucat niciodata cu Mica. Care a fost aruncata intr-un colt de raft si uitata acolo pentru foarte multi ani.
In schimb Pica a devenit cea mai buna prietena a Iuliei. Nu se duce nicaieri fara ea, nu dormea fara ea, nu pleca la gradinita daca nu o vedea pe Pica in rucsacel.
Orice secret avea Iulia, o lua pe Pica, se ascundeau amandoua sub plapuma si ii povestea tot. Si Pica ii raspundea mereu. Sau cel putin asa zicea Iulia. Pentru ca Pica era cu adevarat speciala si doar Iulia putea comunica cu ea.
Intr-o zi s-a dus cu tatal ei in parcul Herastrau. Cu tatal ei si cu Pica, bineinteles. S-au asezat pe o banca si Iulia a inceput sa se joace cu soseta roz. La un moment dat atentia i-a fost atrasa de un balon pierdut de vreun copil care tot zburatacea pe langa ea. A inceput sa alerge dupa balon, incercand sa-l prinda si razand de fiecare data cand nu reusea.
Si-a dat seama ca o uitase pe Pica in parc abia seara la culcare. A plans o ora neintrerupt si nu s-a linistit decat atunci cand tatal ei i-a promis ca a doua zi dimineata, inainte sa plece el la birou se vor duce amandoi in parc s-o caute. Ceea ce au si facut. Au cautat-o pe banca si primprejur. Au intrebat-o inclusiv pe doamna care facea curat prin zona daca nu a vazut o soseta roz. Pica disparuse. Sau isi gasise o alta prietena.
Iulia a plans dupa soseta ei 2 saptamani. Si n-a uitat-o niciodata. Dovada ca peste foarte multi ani, de cate ori o imbraca pe fetita ei cu sosetele roz, ii povestea despre Pica.

Pica insa nu-si gasise o alta prietena. O luase vantul si o purtase vreo 500 de metri mai incolo in iarba aflata langa foisorul unde canta fanfara in timpul verii.

Acolo a zarit-o Filip. Avea deja un an si jumatate si mergea singur destul de bine. Fiind pe iarba, Ionela il lasase sa colinde de unul singur pe langa ea in timp ce ea citea o carte. Nu era niciun pericol, doar niste baieti se jucau mai incolo un fotbal.
Filip se balanganea de pe un picior pe altul, extrem de fericit ca putea face chestia asta de unul singur. Cand a vazut soseta roz, a zambit si s-a aplecat sa vada ce minunatie salasuia acolo.
Si exact in momentul acela mingea de fotbal a trecut pe la inaltimea capului sau. Nu l-a lovit pentru ca statea aplecat. Si nu s-a intamplat nimic. Dar Ionela nu va sti niciodata ca daca baietelul ei nu s-ar fi aplecat sa culeaga soseta roz, mingea l-ar fi lovit, l-ar fi dezechilibrat destul cat sa-l darame iar el ar fi cazut direct cu capul intr-o piatra. Lovitura ar fi fost foarte puternica. Nu l-ar fi omorat, dar ar fi fost suficienta sa-i provoace un usor retard si o tulburare permanenta de vorbire.
Dar asa, Ionela si-a intors capul cand Filip a venit la ea si i-a aratat triumfator soseta.
– Ababa!
– Da, dragostea mea, o soseta roz! Ma intreb a cui o fi?
– Ba-Ti-Da!
– Iubitule, n-o putem lua acasa, poate a pierdut-o cineva. Hai sa-i gasim un loc unde s-o lasam…
Si au cautat impreuna un loc apropiat, cu cat mai mult trafic. Pana la urma Ionela s-a hotarat la un tufis mai inalt. Si a agatat soseta roz acolo.
Bineinteles, n-a aflat niciodata ca aceea era una din cele 2 sosete pe care i le cumparase fetitei acelea sarmane, cu aproape 2 ani in urma. Sau ca aceea era Pica, cea mai buna prietena a Iuliei. Sau ca, datorita sosetei roz, Filip avea sa se bucure de o viata frumoasa.
A lasat-o acolo in tufis, cu speranta ca o va gasi cine trebuie.

Acolo am vazut-o si eu intr-o dimineata in care alergam prin parc. Si dintre toate povestile care ar fi putut sa o aduca acolo in acea dimineata, aceasta mi s-a parut cea mai plauzibila. Si cea mai frumoasa.

20 Comments

    • Lili, sa stii ca mie in continuare acea prima poveste imi este foarte draga. Si mi se pare trista in masura in care mi se pare si plina de…viata. Depinde de unde te uiti la ea :).
      S

  1. Draga Alex,
    Cea mai frumoasa poveste pe care o stiu, acum, datorita tie. Am un baietel de aproape 6 luni si, in curind, cu povestea sosetelor roz va adormi in cel putin o noapte pe saptamina. Si iti multumesc pentru asta.
    Ana

    • Ana, iti multumesc frumos! Pe cat sunt de bucuros pe atat sunt de surprins de aceste minunate reactii pe care le-a starnit povestea mea. Si faptul ca vrei sa i-o povestesti si baietelului tau mi se pare de-a dreptul extraordinar. Sunt magulit, multumesc!

  2. Eu nu am copii, dar se mai intampla sa fiu cu copii care imi cer sa le spun o poveste.. o voi invata pe a ta pentru astfel de situatii :).. sa mai scrii, TE ROG! 😉

  3. M-a emotionat mult de tot povestea. Mi-ar placea sa o regasesc intr-o carte pentru copii din care sa le citesc seara puilor mei!

    • Mersi frumos, Meg! Si mie mi-ar placea sa o regasesc la un moment dat intr-o carte. De preferat scrisa de mine :).

  4. Am in minte o colectie frumoasa de obiecte, dragi copiilor dragi mie. Fie ca e o bunica (Binti ??!! ) fie ca e o suzeta (butzunu’ ?!) lumea acestora e fascinanta. Pica, bine-ai venit in lumea din capul meu!

    • Multumesc frumos pentru comentariu! M-am bucurat foarte tare sa-l citesc. Si da, este fascinanta lumea copiilor, plina de personaje cu denumiri care de care mai caraghioase.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*