O posibilă definiție a parentingului

Zilele trecute eram cu Mark pe stradă, iar el a inițiat următorul dialog:
– Sunt puțin trist că astăzi împlinesc 7 ani și jumătate…
– De ce, iubitule?
– Pentru că mi se pare că timpul trece foarte repede uneori…
– …
– Și dacă eu tot cresc, la un moment dat voi o să muriți, a zis și m-a luat în brațe.

Măi, mie nu-mi surâde ideea de a fi nemuritor, mi se pare că de la un punct încolo poate deveni o corvoadă mult prea mare. Dar în acele momente, când i-am simțit tristețea gândului că la un moment dat va rămâne orfan, aș fi dat orice ca să-i pot spune că maică-sa și cu mine vom fi aici mereu pentru el. În schimb i-am spus următoarele:
– Sunt convins că te întristează foarte tare gândul acesta…
– …da…
– Uite, vezi tu, în primul rând sper și cred că acest lucru se va întâmpla peste foarte multă vreme…
– ….
– Și, la asta trebuie să mă crezi pe cuvânt, cu cât vei crește mai mult, cu atât acest gând nu te va mai speria la fel de rău. Și eu gândeam ca tine la vârsta ta, dar acum, când am și eu familia mea, pe tine și pe mami, deși mi-e greu să-mi închipui că Bunul și Buna vor muri la un moment dat, gândul acesta nu mă mai înspăimântă la fel de tare. Nu-mi place, sper să se întâmple peste multă vreme, dar înțeleg că așa stau lucrurile și, cumva, sunt mai liniștit. Și la fel vei simți și tu când vei avea familia ta.
– Da?
– Sigur că da. Și mai trebuie să știi ceva: că indiferent când se va întâmpla asta, tu ești deja un copil spectaculos și mami și cu mine încercăm să îți dăm cât mai multă independență, pentru că noi știm că te-ai putea descurca în orice situație și sper ca și tu să crezi chestia asta.
– ….
– Ți-e un pic mai bine?
– …un pic…

E tare greu să vorbești despre moarte cu un copil, căci îl vezi cât de tare îl poate speria acest lucru. La fel sunt convins că eram și noi, dar cui îi păsa? Câți dintre noi am avut astfel de discuții cu vreun adult? Dar asta nu înseamnă că nu simțeam aceleași lucruri.
Iar pentru mine este cu atât mai greu să povestesc, pentru că și pe mine ideea morții mă sperie teribil. Cred că are legătură cu vârsta, cu conștientizarea faptului că nu mai este o chestie atât de îndepărtată, cu suferința pe care o văd în jur etc. Cert e că mi-e greu.

Dar întotdeauna în astfel de discuții cu Mark, când îl văd atât de încărcat, pur și simplu uit de frica mea și mă concentrez pe dezamorsarea fricii lui. Mă gândesc că oricât de greu mi-ar fi mie, lui trebuie să-i fie de un million de ori mai greu și că trebuie să fac cumva să-l scap de această povară, chiar dacă asta înseamnă s-o preiau eu.

Nu asta facem cu toții, noi, părinții? Nu ni se întâmplă de atâtea ori să uităm de noi, de nevoile noastre, de fricile noastre, de dorințele noastre pentru că îl vedem pe copil că are o problemă de rezolvat. Și știm că nici noi nu vom putea fi ok până când nu îl vom vedea pe el că e ok. Nu ne punem de multe ori pe locul doi, pentru că știm cam din momentul în care îl ținem pentru prim oară în brațe, că locul 1 în sufletul, inima și creierul nostru tocmai a fost adjudecat și nu va mai putea fi detronat atâta timp cât vom trăi?

Da, cred că parentingul înseamnă și să uiți de fricile tale sau să ți le înfrunți pentru a-l ajuta pe copil să și le depășească pe ale lui sau măcar să și le accepte. Căci multe dintre ele nu dispar vreodată, dar, tot povestind și povestind, parcă devin mai ușoare, nu mai sunt la fel de speriecioase. Da, cred că părintele poate și definit și ca un îmblânzitor de frici ale copilului său. Și când facem asta, parcă nici fricile noastre nu mai par la fel de mari. Parcă…

Sursa foto: https://epicpew.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*