O familie fără pedepse

Într-o zi săptămâna trecută, când m-am dus să-l iau pe Mark dela grădiniță, am aflat că se certase cu un coleg și că îl lovise destul de rău.
M-am dus în sala de mese și primul lucru de cum am ajuns, Mark mi-a povestit și el ce s-a întâmplat (iubesc asta la el). Apoi toți ceilalți copii de grupă au început să mă întrebe, toți deodată:
Tatăl lui Mark, cum o să-l pedepsești? A făcut ceva rău, ce-o să-i faci?
– Nu o să-l pedepsesc.
– ????????????????
– De ce?
– Pentru că noi nu credem în pedepse.

Liniște. Nu știu dacă ați fost vreodată la un loc cu mulți copii, dar nu se întâmplă niciodată să fie liniște. S-a întâmplat în schimb atunci. S-au blocat. N-au mai știut ce să zică pentru câteva secunde.

– Dar de ce nu crezi în pedepse? m-a întrebat un prichindel.
– Pentru că nu cred că un om poate învăța ceva dintr-o pedeapsă.

Ar fi trebuit să adaug și că nu sunt de acord cu ce a făcut Mark și îmi pare rău că nu am făcut-o. Dar răspunsul meu i-a lăsat mască. S-au strâns toți ciorchine în jurul meu și au început să-și spună of-urile. Și nu sunt ironic deloc, mi se pare minunat să asculți un copil cum îți povestește lucrurile care îl apasă, lucruri care poate nouă ne par puerile, dar pentru ei sunt adevărate probleme.

Adevărul acesta este: în familia noastră nu practicăm pedepsele. pedepse 1Așa cum nu practicăm nici recompensele. De ce? Varianta scurtă (a mea) este că nimic bun n-a ieșit vreodată pe termen lung dintr-o pedeapsă. Și că oamenii pedepsiți nu învață nimic, eventual nu mai fac (sau fac) ceva de frică sau din dorința de a primi altceva în schimb. Varianta lungă ( cea științifică) o puteți afla mergând la cursurile Iuliei, care asta face, parenting democratic, de nouă ani.
Mark nu a fost niciodată pedepsit. Mi-aduc aminte că pe când avea el vreo 3 ani am fost toți trei la o clinică să-și facă unul dintre noi niște analize. Și o doamnă asistentă de acolo, încercând să fie simpatică și spirituală, l-a întrebat pe Mark:
– Ia zi-mi mie, așa, la ureche, cine te pune mai mult la colț? Mami sau tati?
– Ce-i aia? i-a răspuns Mark, și cred că acela a fost primul moment când am fost cu adevărat mândru de noi ca părinți.

Cum e să crești un copil fără pedepse? În primul rând, nu e deloc simplu. Ba, cred că mai corect este să spun așa: E greu. E greu să explici de fiecare dată de ce e bine sau rău, important sau nesemnificativ, corect sau incorect să faci sau să nu faci ceva. E greu de multe ori să faci asta cu un adult, închipuiți-vă cum e s-o faci de fiecare dată cu un copil.
E complicat pentru că indiferent ce zici tu, mai important e ceea ce faci. Căci atunci când vine vorba de sfaturi, părinții sunt ca preoții: de multe ori una zic și alta fac. Și, precum enoriașii, copiii au tendința să facă ce face părintele, nu ce zice părintele.
E mult mai simplu să poți zice „Fă așa pentru că așa trebuie/așa vreau eu/așa zic eu. Și o să înțelegi tu mai târziu de ce trebuie.” Dar, deși e mai obositor să încerci să explici de fiecare dată, mie mi se pare un exercițiu extrem de util pentru adult. Căci ne pune să ne gândim la lucrurile importante pentru noi, la valorile în care credem. Ne pune să ne gândim de ce credem în ele, cum ne-au influențat viața și care sunt consecințele unei acțiuni sau inacțiuni.
Și, la sfârșit, ne pune să explicăm asta pe înțelesul unui copil de câțiva ani, Ceea ce înseamnă de fapt, să reușim să scoatem esența unui lucru, fără a ne pierde în detaliile atât de insignifiante, de cele mai multe ori.

Eu, unul, nu-l pedepsesc pe Mark pentru că știu cum e. Ca probabil toți cei din genrația mea din România, am crescut cu pedepse și recompense. Fărăr niciun fel de violență, dar cu pedepse. Și acum, când mă gândesc la acele momente, când am fost pedepsit, îmi aduc aminte următoarele lucruri:
1. În primul rând îmi aduc foarte bine aminte de momentele când am fost pedepsit. Din păcate, nu-mi aduc aminte multe lucruri frumoase, dar pedepsele mi le amintesc. Ceea ce nu are cum să fie un lucru bun.
2. Îmi aduc aminte de sentimentul avut de cele mai multe ori, anume că nu meritam pedeapsa. Nu știu dacă era așa sau nu, dar asta mi-a rămas în cap. (și nu, nu cred că vreun copil merită vreo pedeapsă, ca să știți).
3. Îmi aduc aminte că nu am învățat nimic, dar absolut nimic din acele pedepse. Poate doar ce înseamnă frustrarea. Și poate să am puțin mai puțină încredere în părinți, pentru că nu reușeam niciodată să discutăm o problemă până la capăt. O discutam până când urma pedeapsa, orice ar fi însemnat asta.

N-am de unde să știu cum va fi Mark când va fi mare. Dar sper să fie o persoană care să gândească situațiile cu propriul cap. Și să ia deciziile, bune sau rele, în cunoștință de cauză și asumat. Nu pentru că i s-a format vreun reflex în creier, nu pentru că îi este frică de ceva, nu pentru că așteaptă să primească ceva.

Suntem departe de a fi o familie perfectă. Ba unii ar susține chiar contrariul și, în anumite situații, s-ar putea să aibă dreptate. Dar nu credem în pedepse și nu le folosim. Căci e cel mai simplu să pedepsești, o știm fiecare dintre noi. Așa cum fiecare dintre noi știm că cel mai bine ne-am simțit atunci când cineva ne-a ascultat. Când ne-a fost greu și cineva a fost dispus să ne asculte și versiunea noastră și să ne ajute să găsim o soluție. Când cineva ne-a făcut să ne simțim speciali, când nici măcar noi nu ne mai simțeam așa.
Iar cu adevărat minunat a fost când acel cineva a fost părintele nostru.

PS A doua zi după incidentul de la grădiniță, am ajuns din nou să-l iau pe Mark. Grupa lui tocmai terminase masa și se duceau la baie să se spele. L-am luat în brațe pe Mark, i-am salutat pe toți și prichindelul de mai devreme a venit direct la mine și fără să zică nimic, m-a îmbrățișat. Nu vreți să știți cât de complicat e cu un copil în brațe și altul îmbrățișându-te să poți trimite înapoi nodul din gât.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*