O discuție despre homosexualitate cu un copil de aproape 8 ani

Săptămânile trecute, pe străzile Madridului:

– Iubitule, ai remarcat câte persoane de același sex se țin de mână pe stradă aici?
– Mda…pe unii i-am văzut și pupându-se. Și niște bărbați, și două fete.
– Da, așa e. Se numesc gay.
– A, cum erau X și Y de au venit pe la noi, nu?
– Exact așa. Mie mi se pare grozav că își pot manifesta iubirea în felul acesta.
– Dar la noi nu pot?
– Nu prea…
– De ce?
– Asta este o întrebare foarte bună, la care nu am un răspuns la fel de bun. Pentru că nu sunt acceptați de majoritate.
– De ce?
– De frică…de rușine…din cauza unor credințe învechite.
– …
– Ceea ce e trist, pentru că oamenii ar trebui să-și poată manifesta iubirea pentru un alt om, nu?
– Mda…uite încă unii.
– Da.
– Auzi, tati?
– M?
– Mai pot mânca o înghețată?

Până la această discuție, l-am urmărit să văd dacă zice el ceva. Îi vedea, erau peste tot. Îndrăgostiți, la fel ca orice om îndrăgostit. Unii mai extroverți, alții mai timizi. Dar văzându-și fiecare de treaba lui, așa cum ceilalți oameni își vedeau de treaba lor, neinteresându-se de viața persoanală a unui necunoscut. Nu așa ar trebui să arate lucrurile într-o societate care se dorește a fi una de secol 21? Revenind la Mark, puțin i-a păsat de felul în care se manifestau cuplurile pe străzile Madridului, fie ele hetero sau gay. Și sper ca acest comportament al lui să devină unul reprezentativ pentru generația sa. Să trecem o dată pentru totdeauna peste această falsă problemă care ne învrăjbește de prea mult timp și cu prea multă intensitate.

Vedeți voi, eu cred că sunt hetero dintr-o pură întâmplare. Nu una fericită, nici una tristă, doar o întâmplare. Un efect statistic. Puteam la fel de bine să fiu gay, bi sau trans. Într-o țară normală, adică. În România, dacă aș fi fost o minoritate sexuală, chiar și în anul 2019, aș fi pătimit din acest motiv. Aș fi fost considerat defect de prea mulți oameni. Un accident nefericit. Un ciudat. În cazul fericit aș fi fost tolerat, dacă aveam bunul simț să nu mă manifest public. “N-am nimic cu ei, atâta timp cât se iubesc la ei acasă“. Asta ar trebui trecută în dicționar ca definiție a ipocriziei, dacă mă întrebați pe mine.

Sper să apuc vremurile în care să mă plimb cu nepoții mei pe străzile din România și, văzând oameni de același sex cum se bucură de iubirea pentru cel sau cea de lângă ei, să le spun nepoților:
– Ehe, taică, pe vremea mea nu exista așa ceva, nu aveai voie să te manifești în felul acesta .

Iar ei să se uite la mine ca la un ciudat, neînțelegând despre ce vorbesc, așa cum se uită acum Mark când îi povestesc că noi nu aveam telefoane mobile. Pur și simplu nu poate concepe asta.

Și știți cum poi să îți dai seama cât de departe suntem de acest deziderat? Haideți să vedem împreună ce reacții va genera acest articol și discuția mea cu copilul despre homosexualitate. Sper ca și în societatea noastră de peste câțiva ani, un astfel de subiect să treacă pur și simplu neobservat. Pentru că nu este un subiect. Iubirea ar trebui doar să fie, nu să fie disecată și să ai nevoie de aprobare pentru ea, indiferent pe cine iubești.

sursa foto: https://www.lds.org/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*