Nu-i înțeleg pe părinții cu copii obezi

O dată cu venirea primăverii și a căldurii, parcurile sunt din nou pline de copacii înverziți, flori care îți pun un zâmbet pe față cu parfumul lor, păsări care nu se mai satură să ciripească și copii obezi. Ceea ce n-ar trebui să mă surprindă foarte tare, având în vedere că suntem pe locul 2 în Europa la obezitate infantilă și 1 din 2 copii români este supraponderal.

Acuma, eu nu sunt vreun expert nici în nutriție, nici în psihologia copilului. Dar nu cred că trebuie să fii unul ca să poți remarca faptul că ceva pare foarte în neregulă cu acei copii. Adică, lăsând la o parte orice fel de political corectness, e foarte nasol că sunt atât de grași. Și e și mai nasol că cei mai mulți părinți nu fac nimic în acest sens, ba mai mult, par chitiți să-i îndoape pe copii în continuare și să nu aibă niciun fel de probleme dacă acel copil nu dorește să iasă afară la joacă și la mișcare.

Nu am fost niciodată obez, deci nu știu cum e să fii unul. Dar am fost copil și am avut prieteni și colegi grași. Iar acum, ieșind cu Mark în parc și văzând interacțiunea copiilor (cei slabi cu cei grași) pot să vă spun că e nașpa să fii obez.
În primul rând, voit sau nu, copiii sunt răutăcioși. Sunt copii care în parc au porecle de genul Șunculiță, Grasu’ sau Bilă. Știți ce fac copiii cu aceste porecle? Prima dață când le aud, încearcă să le atragă atenția celorlalți că nu acela este numele lor, ci altul. Apoi, trec la faza în care îi enervează atât de tare, încât încep să-i alerge și, dacă îi prind, să le facă rău celor care îi strigă așa. Doar că ceilalți nu se opresc. Astfel că, la un moment dat, copiii obezi renunță și pur și simplu își acceptă porecla și statutul de grasul grupului sau al parcului. Ăsta, dacă îl vezi, e un moment cu adevărat trist, căci îi mai auzi din când în când cum timid, încearcă să le mai reamintească celorlalți de numele lor, dar nimeni nu-i ascultă și par că nici ei nu mai cred, ci ajung să se identifice cu problema pe care o au.

Dar copiii sunt copii, vina lor este una mică, dacă este. În schimb părinții…pur și simplu nu înțeleg ce-o fi în capul părinților. Cum să alegi să nu vezi că al tău copil este bolnav? Adică vezi când are febră și faci ceva. Vezi când are diaree sau își rupe un picior sau are amețeli și faci ceva. Dar cum să vezi zi de zi de zi că ai un copil obez și să nu faci nimic? Ba nu, să continui să-i întreții boala? Mie mi se pare că este fix ca și cum ai vedea iarna că are febră 39, dar ai alege să-l scoți din casă în trening, fără geacă sau căciulă pe cap.
Îmi închipui că orice părinte are cel puțin un prieten sau o prietenă care este sau a fost gras(ă) și care povestește cât de greu i-a fost sau îi este când încearcă să scape de kilograme. Aude cât de rău se simte acel prieten gras, cum nu îi priesc kilogramele în plus, cum încearcă să scape de dependența mâncării și cum, poate, și-ar fi dorit să aibă cineva mai multă grijă de el/ea când era mic(ă) sau mai tânăr(ă). Aude părintele toate astea și este de acord cu ele, mă gândesc, nu? Și apoi se întoarce acasă la copilul său și îi mai dă să mănânce niște pufuleți, chips-uri sau prăjituri, eventual în timp ce copilul se joacă pe calculator.

De ce ajung copiii obezi? – asta este o problemă care merită atenția și explicațiile unui specialist în nutriție sau psihilogia copilului. Cum spuneam, nu sunt eu acela. Dar de ce părinții nu fac nimic când văd că au un copil obez? – asta, pe bune, mi se pare doar o problemă de bun simț. Adică, sigur, cu toții ne vedem copiii ca fiind cele mai frumoase ciori din lume, dar cât de deformată să îți fie realitatea, încât să nu vezi că e gras și că nu îi e bine, fiind gras. Că merge greu, respiră greu, mănâncă prostii etc. Că poate nu vrea să iasă în parc, pentru că cei de acolo îl strigă în vreun fel. Sau dacă ajungi în parc și auzi că pe copilul tău îl strigă ceilalți „Grasu’, nu te întrebi de ce îl strigă așa?

Nu știu, mă gândesc că poate și prietenii părinților cu copii grași au o vină, în sensul că nu le spun acestora că nu e în regulă. Sigur, e complicat să te duci la cineva și să îi spui un astfel de lucru care este atât de evident încât pare că doar dacă alegi voit să nu-l vezi, poți să nu-l vezi. Dar poate acești prieteni ar trebui să aibă în cap sănătatea acelui copil și să-și riște prietenia pentru asta. Poate dacă le-ar spune cineva părinților ,verde în față că au o problemă, poate s-ar trezi din acea letargie și ar face ceva, nu doar să asiste impasibili la începutul unei vieți grele și pline de frustrări și privațiuni pentru copiii lor.

Da, mâncarea sănătoasă este mai scumpă decât cea nesănătoasă, și asta e o problemă peste tot în lume. Dar mâncarea mai puțin sănătoasă și mai puțin cantitativ este o soluție foarte bună, când n-ai altă soluție. Și cred că asta, combinat cu multă mișcare și joacă prin parc sau pe oriunde, poate fi o soluție la îndemâna oricui.

Sunt boli grele sau incurabile asupra cărora putem interveni puțin sau deloc. Și asta e trist. Obezitatea, însă, nu este una dintre ele. Și o putem contracara, dacă ne dorim cu adevărat să facem acest lucru. Faptul că alegem să nu, asta e mult, mult mai trist.

Sursa foto: http://www.chinadaily.com.cn

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*