(Ne)Civilizația de la cabinetul medicului de familie

Până acum am fost un norocos, în sensul că interacțiunile cu medicul de familie erau intermediate de maică-mea: ea mergea și rezolva diferitele adeverințe sau alte hârtii de care aveam nevoie.
Ieri, însă, având de rezolvat urgent o hârtie și ceva timp liber la dispoziție, m-am dus eu direct acolo, la cabinet. Și deși am stat vreo oră și jumătate, așteptând să-mi vină rândul, nu-l consider timp pierdut pentru că ceea ce mi-a fost dat să văd a meritat fiecare minut.

A, nu mă înțelegeți greșit, nu s-a întâmplat nimic spectaculos, dar am putut fi martor în linia întâi a mizeriei sociale în care alegem cu toții să trăim și, mai grav, în care ne complacem.
Cred că cel mai mare blestem pe care îl poți arunca asupra unui adult român ar fi acela de a-l obliga să-și respecte rândul la o coadă. Indiferent de vârstă, de status social, de convingeri politice sau religioase, de meserie sau nivel intelectual, mi se pare că ADN-ul nostru este infestat (da, acesta este cuvântul potrivit) pentru totdeauna cu nevoia de a sări peste rând. De a nu sta la coadă cu ceilalți. De “a-i face pe proști”.

Mă scuzați, dar noi cerem stârpirea corupției și ne supărăm când al doilea om în Stat sare peste coada de la permisele auto. Dar nu e supărare reală, e ciudă mai degrabă, că n-am fost noi în locul său. Căci ieri, într-o oră și jumătate am văzut destui “tineri frumoși și nebuni” care cel mai probabil au fost prin Piața Victoriei la început de an și care ieri, plini de tupeu, s-au băgat în față “doar să pună o întrebare” și cumva, s-au fofilat și și-au rezolvat problema în timp ce ceilalți se uitau la ei cu jind. Cu pizmă că nu i-a dus și pe ei capul să facă același lucru.

De ce nu se schimbă, de fapt, nimic? Pentru că eu cred, sincer, că la nivel colectiv noi nu ne dorim cu adevărat schimbarea. Adică, sigur, ne dorim că “ăilalți” (mereu ăilalți) să nu mai fure. Și să facă și niște lucruri palpabile. Dar, în rest, nouă ne place societatea asta în care ești răsplătit dacă ești descurcăreț. Cred că ar fi un adevărat șoc social dacă de mâine lucrurile ar arăta pe-aici ca în țările nordice. Nu m-ar mira ca oamenii să iasă în stradă țipând că acela ar fi un regim totalitar, că ce-i cu prostia asta să nu mai avem voie să facem aproape tot ce vrem.

Căci aici mi se pare mie că nu înțelegem cum stau lucrurile. Noi vrem schimbarea care să ne avantajeze pe noi. Nu pe NOI, toți. Pe noi, pe fiecare dintre noi. A, asta înseamnă că am avea de făcut și niște chestii mai puțin plăcute, gen să stăm la cozi dacă așa s-a nimerit? Sau să respectăm niște reguli, gen cele de circulație și să nu mai comentăm când luăm vreo amendă? Ok, atunci poate ne mai gândim, că nu e chiar așa de rău în țărișoara noastră. Și mai avem și noi o relație ici – colo cât să ne rezolvăm problemele noastre, ale fiecăria dintre noi.

Nu știu dacă în ultimii ani am reușit să ne mai civilizăm. Dar, din ce văd eu, suntem mai degrabă necivilizați. Egoiști. Interesați de noi înșine și de binele nostru imediat.

Putem noi să țipăm ce-om vrea și cât de tare om vrea. Până nu vom începe efectiv să ne civilizăm, să ne schimbăm, nu o să schimbăm nici țara asta. Și vom continua să trăim în paradoxul românesc: acela al bucuriei când ne-a ieșit o combinație sau al ciudei când i-a ieșit combinația celuilalt.

PS: Ați remarcat vreodată cum oamenii de la o coadă, indiferent cât mai au de așteptat, se așează lângă ușa cabinetului sau biroului în care au treabă? Poate – poate le iese cumva să intre mai repede.

Sursa foto: www.bihoreanul.ro

1 Comment

  1. Eu traiesc acelasi lucru, la alt nivel. Mai exact, sunt notar public si in actele pe care le instrumentez (in special declaratii/procuri), am 2 conditii: sa vina solicitantul personal, cu actul de identitate in original si sa completeze el insusi cererea. In viziunea mea, mi se par niste cerinte de bun simt si mai ales logice avand in vedere ca actele de dispozitie asupra unui bun, nu le poate face decat proprietarul bunului respectiv. Declaratia prin care lasi un copil sa iasa din tara insotit de alta persoana, nu o pot face, evident decat parintii acelui copil etc. In decursul activitatii m-am confruntat in mare parte cu rude apropiate care solicita declaratii/procuri/alte acte in numele fratilor/copiilor/parintilor/prietenilor, care fie sunt plecati la munca in afara, fie nu au chef sa vina, fie au lucruri mai importante de facut. Reactia?
    “Haideti, doamna, ca orice se poate!” /”Dam si noi o ciocolata mare mare, daca ne ajutati”/”Dati-mi sa semnez in alb, ca sa pot pleca si ramane nevasta-mea”/” Da’ am buletinul lui!”/”E BAIATUL MEU, DOAMNA!! CE DUMNEZEU?! Fac eu, ca doar sunt tatal lui. Daca el e plecat…”/”Numai in Romania se intampla asta!”.

    Pentru ca mai apoi sa ne plangem ca: nu am cerut eu asta/nu am scris eu asta/nu e scrisul meu/nu semnatura mea/ca ce chestie a venit tata sa ceara pentru mine? Si dvs de ce i-ati facut?/nu am stiut ce semnez/ma durea capul/fata mea de 14 ani e cu prietenul de 26 in Spania si de un an nu mai stiu nimic de ea etc etc etc . Plus ca de unde stiu eu ca persoana respectiva mai traieste? Poate e la 2m sub pamant, in Italia.
    Sunt aceiasi oameni care striga “Jos coruptia!”, sunt aceiasi oameni care #rezista, sunt aceiasi oameni care se plang de politicieni ca mint si fura, cand ei insisi, in actele marunte de zi cu si, in mentatliatea lor, o incurajeaza. In Romania e birocratie, se cer hartii inutile. Da, se cer, pentru ca oamenii mint. Avem in sange “merge si asa/dai ceva si te rezolva/eh, parca cine stie?”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*