Luatul de la capăt. Din nou. Și din nou. Și din nou.

Joi pe la prânz intru în Mega să cumpăr un bax de apă. Mă duc să-l iau, dar nu găsesc decât la sticle.
– Nu vă supărați? o întreb pe o doamnă lucrătoare acolo, care dădea cu mătura.
– Da, vă rog?
– Aveți idee dacă găsesc apa asta și la bax?
– Stați că mă duc să întreb.
– ………
– Stați aici, am vorbit cu colegul, vine imediat cu baxul.
– Mulțumesc frumos.
– Cu respect, să fiți sănătos!
– Și dumneavoastră la fel!
– Nu mai vreau, mi-a ajuns! 60 de ani, fără bărbat, copiii nu-mi mai vorbesc, pentru ce să mai trăiesc?

Vine un alt domn care o roagă să-l ajute cu o sticlă de vin, parcă. Îl ajută și pe el, la fel de amabilă și săritoare. Apoi își reia datul cu mătura și, pentru că baxul încă nu-mi sosise, continuăm discuția:
Am fost contabilă, colegă cu X-ulică (nume de politician foarte cunoscut). Lucram în același birou, ce mânca el la prânz, mâncam și noi. Da’ ăștia care am refuzat să ne înscriem în ABC (nume de partid politic) ne-a dat afară. Pe toți!
– Îmi pare rău să aud asta…
– Da, iar bărbată-miu…când era bărbată-miu că între timp mi l-a furat alta, a fost, pe vremuri, șoferul nu-știu-cui din anturajul lui Ceaușescu. Ce-avea ăla, aveam și noi, vă dați seama? Da’ acu’ a plecat cu alta, copiii…nu prea mai vor să știe de mine, așa că am luat-o de la capăt aici…

Din păcate, mi-a sosit baxul de apă, pentru că aș mai fi stat să-i ascult povestea doamnei. Puține lucruri mi se par mai frumoase ca poveștile oamenilor care vor să și le povestească și pe care ai timp să le asculți în ritmul și cu detaliile pe care vor ei să le amintească.

Ce m-a impresionat însă cel mai tare este că nu dădea senzația unui om învins. Ci a unui om care, știind la ce se înhamă, a hotărât s-o ia de la capăt pentru că altă soluție nu avea.

Dacă această criză care mie nu îmi este clar dacă a trecut sau nu și aceste vremuri tulburi pe care le trăim mi-au demonstrat ceva, este că suntem cu toții oameni. Nu super eroi, nu infailibili, nu fără greșeli și nu de neînvins. Câți dintre noi nu ne credeam așa prin 2007 – 2008? Căți nu ne gândeam că acela era doar începutul și că totul va fi, de atunci încolo, mult, mult mai bine?
Și cum ne-am mai înșelat? Foarte tare, acesta este răspunsul.

Nu cred că e vreun om pe care să-l cunosc eu care să nu fi trecut prin vreo cumpănă în ultimii ani, de orice natură ar fi fost ea. Unora le-a fost mai ușor, altora mai greu, altora foarte greu. Altții au luat-o pur și simplu de la capăt. Și nu doar o dată.

Am ajuns chiar să cred că nu e important de câte ori greșești, ci doar de câte ori poți s-o iei de la capăt. Virgil Stănescu, Președintele Steaua CSM Eximbank, echipă de baschet, îmi spunea acum câteva luni, când l-am întrebat dacă își aduce aminte înfrângerile pe care leau avut că “bineînțeles, au fost atât de multe, dar nu le-am uitat. Cu toții pierdem. Și, dacă reușim să ne ridicăm cu o dată în plus față de câte ori cădem, putem spune că suntem niște învingători.”

Așa este. Cu toții cădem. Dar marea majoritate dintre noi au șansa să se ridice încă o dată. Chiar dacă asta înseamnă s-o ia de la capăt, la 60 de ani, dând cu mătura într-un Mega Image. N-o fi cel mai bun start, dar e un start și cred că în acest caz se potrivesc de minune cuvintele lui Pierre de Coubertin: “Important este să participi”.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*