Liniște

Cred că aceasta este vara independenței lui Mark. Iar pe mine mă încearcă sentimente ambivalente: când sunt fericit, când sunt panicat. Și învăț cum să mă obișnuiesc cu acest lucru. Nu cu independența lui, asta o găsesc ca pe-o chestie firească, ci cu această ambivalență care cred că mă va însoți multă vreme de acum încolo, dacă nu chiar toată viața. Să vă povestesc…

Zilele trecute eram acasă doar eu și cu el, într-una din după amiezile toride din săptămâna trecută. La un moment dat, mi-a spus că vrea să iasă afară, singur, că i se pare că a auzit niște glasuri de copii pe stradă. Idee pe care am primit-o cu bucurie, pentru că eu aveam chef să lenevesc, în niciun caz să ies sau să mă joc, iar strada noastră este mai degrabă ferită de trafic, fie el de mașini sau pietoni. Așa că i-am spus să se ducă liniștit. La un moment dat, după vreo 20 de minute, am ciulit urechile, atent la zgomotele din jur. Și am realizat că nu aud nimic, era o liniște desăvârșită, specifică unei după amiezi călduroase de weekend de vară. Doar că eu nu ar fi trebuit să aud această liniște, ci glasuri de copii, râsete, certuri, chiote…ceva. Nimic din toate acestea nu deranja liniștea amiezii. Instant, mintea mi-a fugit la întâmplarea din Grecia de acum câțiva ani, când am fost convins că l-am pierdut. Am simțit cum aceeași panică începe să-mi dea târcoale. Am ieșit pe geamul care dă în stradă și am ascultat mai atent, sperând să aud glasurile lor din vreo curte vecină. Nimic. Panica a mai crescut cu o octavă. “Ok, nu are ce să fi pățit, a mai fost pe stradă, singur și totul a fost în regulă.”…”Auzi, tu ești nebun! Tocmai ai terminat cartea Cameliei Cavadia despre un copil care se pierde de bunică-sa în doar câteva momente de neatenție…vrei să ajungi la știri?“. Rațiunea, de data aceasta, nu a învins. Ca o paranteză, când ești părinte, rațiunea învinge de mult mai puține ori de cât ar trebui sau ar fi normal…dar probabil ați aflat asta deja, pe propria piele. 🙂

Așa că am ieșit în stradă să văd pe unde este. Am luat-o la stânga până la strada mare și…nimic. Liniște. Panica ajunsese deja la cote ușor alarmante. Căci nici măcar din stradă nu auzeam glasuri de copii prin vreo curte. Am luat-o în partea cealaltă a străzii și într-un final l-am auzit, bineînțeles, din curtea unor vecini, jucându-se împreună cu fetița lor și distrându-se maxim, fără nicio grijă. Așa cum ar trebui să fie joaca tuturor copiilor. Nu am zis nimic, m-am întors înapoi în apartament și până am ajuns sus chiar și inima mi s-a liniștit și a încetat să mai bată atât de repede.

Ieri, iar mi-a zis că vrea să meargă în parc singur, cu un alt prieten puțin mai mare și am fost de acord, mai ales că venea și un părinte pe care îl cunosc. Dar și dacă nu venea, l-aș fi lăsat, căci prietenul mai fusese singur. L-aș fi lăsat, deși eu nu prea aș fi avut liniște în acele ore.

Și aici voiam să ajung. Nu am niciun dubiu că la un moment dat, acest sentiment de panică, de nesiguranță, de supărare că nu sunt în control se va diminua și voi învăța să trăiesc cu el, adică să-l ignor. Cum sunt la fel de convins că el nu va dispărea vreodată, atâta timp cât voi trăi. Niciodată. De câte ori va pleca undeva sau va uita să sune la ora stabilită sau nu va suna cu zilele, liniștea mea va pieri și voi sta ca pe ghimpi până voi afla că este ok. Dacă îl voi pistona cu telefoanele sau sms-urile? Habar nu am, aș vrea să spun că nu, dar cel mai corect este să spun că va depinde de situație.

Și în continuare am o mare nedumerire: cum reușeau ai noștri să ne lase de capul nostru la vârste mici, să nu știe nimic de noi cu orele și să nu înnebunească? Probabil că tot prin exercițiu și din lipsă de resurse mobile, dar n-are cum să le fi fost foarte simplu, sau cel puțin așa mi se pare mie, cu mintea de acum.

Of, de câte ori voi primi liniște dinspre Mark, liniștea mea se va duce cam pulii de suflet. E o realitate cu care trebuie să încep să mă obișnuiesc. Da, e bine că face și va face din ce în ce mai multe lucruri de unul singur. Și nu, nu vreau să devin un control freak, că asta n-are cum să fie bine pentru el. Așa că o să mă tot lamentez pe aici. Ceea ce vă invit și pe voi să faceți, dacă simțiți nevoia. We’re in this together, brothers & sisters, whether we like it or not. Mostly not. 🙂

Hai, să fim sănătoși, și noi și copiii noștri independenți!

sursa foto: www.wikipedia.org

1 Comment

  1. O mămică singură. Cu plod de 22 de ani. Incerc să trăiesc cu sentimentul de panică din momentul in care a făcut primii pasi. Mă amăgesc că mă stăpânesc și nu sunt freaky. Ne vorbim la câteva zile, asta dacă sun eu, dar inima mea tot purice stă. Așa că intărește-te și coexistă. Fă-te simbiot cu panica. O vei lua cu tine dincolo, chiar dacă vei muri la 100 de ani. Hai că te-am incurajat. Fruntea sus și la mai multe articole. By the way, imi plac la nebuie postările tale.

Leave a Reply to Tudor Mihaela Cancel reply

Your email address will not be published.


*