Limbajul universal al copilăriei

Anul acesta când am fost în vacanță în Grecia, Mark s-a împrietenit cu proprietara apartamentului în care am locuit, mai ales că femeia avea doi câini care i-au fost parteneri de joacă în fiecare zi petrecută acolo. Au devenit prieteni atât de buni încât atunci când femeia a organizat o petrecere pentru familia ei (familie numeroasă, de greci, cu mulți copii), l-a invitat și pe Mark care a petrecut vreo trei ore cu ei, mâncând, povestind, jucându-se.
Ceea ce este cu adevărat spectaculos în această poveste este că Mark nu vorbește engleză și cu atât mai puțin greacă, iar oamenii aceia nu vorbeau nicio boabă de română! Și cu toate acestea, copilul nostru venea zilnic și ne povestea ce a mai aflat de la Fottini, despre câini, despre viața ei, despre Grecia. Acum, sigur, habar nu am dacă lucrurile povestite de el erau chiar lucrurile pe care i le relatase femeia. Dar asta mi se pare atât de puțin important, căci în fiecare dimineață, ei se salutau și mai povesteau una, alta, ca doi camarazi vechi, care au trecut prin multe împreună.

Și din acest punct de vedere mi se par spectaculoși copiii: au această lipsă de jenă pe care o avem noi adulții, în interacțiunile cu alții. Noi ne fâstâcim și ne simțim inconfortabil când trebuie să interacționăm cu cineva de aceeași naționalitate cu noi, nici nu mai vorbesc de rușinea pe care o simțim când ne aflăm în prezența unui străin a cărui limbă nu o cunoaștem. Cum era vorba aia? Am vorbit spaniolă vreo două ore de mă dor brațele de nu mai pot!

Copiii au o încredere și o naturalețe care îi ajută să dialogheze mult mai ușor cu oricine. E păcat că noi, adulții, nu ne păstrăm această dexteritate, această libertate. Poate că în loc să ne concentrăm să-i învățăm noi pe copii despre limbajul social sau cel corect gramatical, ar trebui să începem să folosim din nou limbajul universal al copilăriei:
– Bună, vrei să ne jucăm?
– Da, tu câți ani ai?
– 8, și tata are o mașină verde.
– Tata are una roșie. Jucăm fotbal?
– Da.

Viața ar fi atât de mult mai simplă dacă nu am avea această dificultate în a porni o conversație cu un străin care, atenție, de cele mai multe ori probabil că ar vrea și el să stea de vorbă cu noi, dar nici el nu știe cum. Copiilor nu le pasă că nu vorbesc aceeași limbă cu cel sau cea din fața lor. Pe ei îi interesează doar să obțină ce vor: să afle o informație, să se joace cu un animal, să intre în jocul celorlalți etc. Faptul că nu vorbesc limba respectivă nu e un impediment. Ei vorbesc copilăreasca, cea mai universală limbă de pe această planetă, o limbă ce depășește orice fel de granițe politice sau geografice și care le oferă copiilor posibilitatea să obțină, de multe ori, ceea ce își propun.

Am fost foarte mândru de Mark și de felul în care s-a descurcat în Grecia, fără a vorbi o limbă străină. Și sper să nu-și piardă niciodată această capacitate de a comunica cu oricine, oricând. În aceeași măsură în care sunt conștient cât de important este pentru el să ajungă să poată vorbi și înțelege exact ceea ce îi spune un interlocutor din altă țară. Are 7 ani și până acum nu am avut nicio problemă că habar nu are engleză sau altă limbă străină. Dar acum cred că a venit momentul să o învețe. Am încercat de câteva ori să o învețe cu bunica lui, profesoară de engleză. A fost distractiv, dar sistemul nu funcționează, nivelul lui actual este echivalent cu Tu dă bi dă best!

Așa că ne-am hotărât să apelăm la cei mai buni când vine vorba de predarea limbii engleze: British Council. Din ce am citit, din ce am auzit pe la prieteni, metodele lor de predare sunt cele mai potrivite, mai ales pentru un copil ca Mark, obișnuit cu multă joacă și fără prea multă autoritate, fie că vorbim de acasă, școală sau parc. Nu ne-am propus să facem din el un olimpic la engleză, ci i-am spus că mergând la British Council va învăța engleza care îl va ajuta să înțeleagă comentariile de la meciurile de baschet, va putea sta de vorbă cu jucătorii lui favoriți care nu sunt români și va putea să se înțeleagă mult mai bine cu oameni din alte țări, atunci când le vom vizita.

Ne-am dus astă vară să dea un test de nivel, ceea ce pentru el suna extrem de stresant. Probabil că se gândea că nu va ști să răspundă la ce urma să fie întrebat și asta nu-i plăcea deloc. Am ajuns acolo, i-a fost strigat numele, a intrat într-o sală și 10 minute (poate și mai puțin) mai târziu a ieșit de acolo numai un zâmbet, de mână cu profesoara cu care stătuse de vorbă. Femeia mi-a spus că va intra la grupul de începători, ceea ce știam. Doar că eu am remarcat cât de încântat era el că se înțelesese cu acea doamnă și că știuse să îi răspundă la întrebări. Ceea ce mi-a dovedit încă o dată că, indiferent că vorbim de engleză, matematică, fizică sau orice altceva, nu contează doar câtă materie știi tu, ca profesor, contează și cum alegi să o predai elevilor tăi.

Așa că de săptămâna viitoare, Mark va începe să învețe engleza. Cred că la început va fi un pic reticent, iar apoi va aștepta cu nerăbdare fiecare nouă oră. Și cred că mai degrabă mai devreme decât mai târziu va începe să poarte conversații în engleză, cu noi și/sau cu alții. Așa că dacă vă gândiți să îi dați pe copiii voștri undeva unde să învețe engleza, eu vă recomand să aruncați un ochi și aici. Atâtea generații de copii și adulți stau mărturie despre cât de bine pregătiți sunt oamenii ăștia.

Articol scris cu sprijinul British Council, o organizație prezență în peste 100 de țări, în care eu am mare încredere.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*