La ce vârstă ar trebui să plece copiii de-acasă?

Domnul din imagine se numește Michael Rotondo, are 30 de ani și zilele trecute a fost nevoie ca un judecător să ia o decizie pentru ca părinții să-l poată evacua din casă. Asta după ce, începând cu luna februarie i-au tot trimis notificări, ba s-au și oferit să-l ajute cu bani, iar el n-a dat niciun semn că ar vrea să se mute. Întreaga poveste o puteți citi aici.

Bun, am încercat să mă pun în pantofii părinților lui Michael. E clar că oamenii au avut de luat o decizie foarte grea: mergem până la capăt cu această chestiune, știind că toată lumea o să afle și o să râdă de noi, dar mai ales de el, sau nu facem nimic și îl lăsăm în continuare să zacă în casa noastră. Și așa cum ni se întâmplă tuturor de multe ori în viață, au ales răul mai mic. Probabil că s-au gândit că atâta au putut răbda și că dacă e ca băiatul lor să aibă o șansă în această viață, ea nu are cum să-i apară în timp ce el o freacă prin casa părintească, nepărând să aibă chef nici măcar cât să meargă la un frizer.

Da, îmi închipui că plecatul copilului de-acasă este un moment greu pentru orice părinte, indiferent la ce vârstă se întâmplă, din ce cauze și în ce condiții. Probabil că simți că moare ceva din tine, simți că nu mai ești util, deodată realizezi cât ai îmbătrânit, trebuie să-ți revizuiești toată viața etc. În același timp în care îmi închipui că pe măsură ce amânați acest pas (voi sau copilul), el devine tot mai greu de făcut.

Eu m-am mutat de-acasă la 25 de ani și uitându-mă în spate cu mintea de acum, mi se pare că am făcut-o foarte târziu. Cred că m-ar fi ajutat mult mai tare să învăț să mă descurc singur de pe la 18 – 20. Dar acasă era bine, nu trebuia să fac mai nimic, aveam mâncare și un pat și suficientă libertate cât sâ nu mă deranjeze prezența părinților. Acasă nu țin minte să fi dat vreodată cu aspiratorul și știu sigur că nu eram genul care să țină la curățenie. Acum, de câțiva ani de când am început să mai fac și treabă prin casă, am învățat să apreciez un loc curat, iar când îmi iau din timpul meu și dau cu aspiratorul și îl văd apoi pe copil cum își ia ceva de mâncare și lasă firimituri în urma sa peste tot, mai ceva ca Hansel și Gretel, mă apucă nervii ăia mari și mulți. Și acesta e doar un exemplu.

Așa cum spuneam mai sus, cred că momentul propice de plecat de-acasă este 18 – 20 de ani, cel târziu. Cred că dacă nu dai semne pe-atunci că te pregătești să-ți iei zborul, este de datoria părinților să te ia la o discuție inconfortabilă în care să-ți povestească faptul că te iubesc enorm, că ești totul pentru ei și că ar fi indicat ca în următoarele 3 luni să te duci liniștit în viața ta. Cred că vine un moment în viața oricărei familii în care mai răruț e mai drăguț devine nu doar un proverb, ci un mod sănătos de a interacționa, în beneficiul tuturor.
Cu toții ne dorim niște copii independenți, care să se poată descurca în fața provocărilor vieții. Parcă așa sună sloganul ăla, nu?, pe care îl auzim peste tot. Și dacă vorbim de copiii de astăzi, nici măcar nu putem să spunem care vor fi provocările vieții pentru ei, pentru că multe dintre ele nici nu s-au inventat încă. Dar e tare greu să fii pregătit să iei viața în piept, știind că dacă vei cădea, ai în spate, ca plasă de siguranță, nu doar dragostea lui mami și tati, dar și casa lor. Cred că e important pentru copii să știe că părinții lor vor fi lângă ei, orice s-ar întâmpla. Și e la fel de important să știe că „a fi lângă ei” nu înseamnă la propriu „a fi lângă ei”, adică în camera de alături. Nu, tati, ne vedem, povestim, dezbatem, găsim soluții și apoi tu te duci la cămin la tine sau la garsoniera închiriată chiar de mine, și eu mă duc acasă cu maică-ta, că vom fi încă tineri și, sper eu, cu chef de joacă, orice ar însemna asta.

Ne e ușor acum să râdem de acest Michael Rotondo și să-i judecăm pe părinții lui, dându-ne cu părerea unde au greșit și de ce așa ceva nu ni se va întâmpla nouă, niciodată. Din punctul meu de vedere, greșim grav dacă facem asta. Pentru că am senzația că poți foarte ușor să pici în acea extremă, chiar fără să îți dai seama. Probabil că sunt câteva micro decizii pe care le iei la un moment dat și despre care crezi că nu vor avea un impact major și până să îți dai seama, te trezești la tribunal, rugând legiuitorul să te ajute să-ți evacuezi copilul din casă. Și sunt convins că oamenii ăștia nu fac acest lucru pentru că nu-l iubesc, ba din contră. Mi se pare un gest de iubire deosebit, să accepți să fii ridiculizat de o lume întreagă, știind că asta este singura șansă de a-l ajuta pe copilul tău.

Dacă întrebi orice părinte, majoritatea îți va spune că își dorește să fie prietenul copilului său. E normal, prietenii sunt de multe ori primii la care apelezi sau pe care îi suni când ai vreo veste de dat. Dar, fie că ne place, fie că nu, a fi părinte vine, zic eu, și cu o serie de obligații. Una dintre ele fiind să îi spui copilului: Du-te și fă toate tâmpeniile din lume și sună-mă când ai nevoie de ajutor, nu când ai nevoie de un pat unde să dormi.

Voi ce părere aveți?

Sursa foto: https://globalnews.ca/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*