Joacă vs. Performanță

Acum câteva luni, când m-am dus prima oară cu Mark la biliard, nici n-am început bine să jucăm și eu am simțit nevoia, ca părinte și dascăl, să încep să-i explic tainele jocului:
– Nu ții bine tacul…Nu, dă-i așa, că altfel n-o să intre…Măi, de ce nu faci cum îți zic eu? Tu nu vezi că încerc să te învăț ca să-ți fie mai ușor?…Of, nu vrei să m-asculți deloc!
A fost un fiasco, săracul de el cred că n-a apucat să se bucure deloc de acea experiență. Am mers și a doua oară și am luat-o de la capăt. Chiar cred că am ajuns în punctul în care aproape că îi dădeau lacrimile de nervi și frustrare. Și atunci m-a lovit: venisem acolo ca să ne distrăm, să ne relaxăm. În niciun caz pentru a încerca să pun piatra de temelie în ceea ce urma să devină o carieră prodigioasă în biliard. Nu avea nicio importanță cât de bine juca sau cât de corect dădea su dacă reușea să bage vreo bilă sau să mă învingă sau să fie mai bun decât fusese data trecută. Tot ceea ce ar fi trebuit să conteze era cât de bine ne distram împreună și cum ar fi reușit el să găsească soluții pentru a lovi acele bile cu forța, înălțimea și cunoștințele pe care le avea la acel moment. Așa că am făcut o chestie de care sunt extrem de mândru: pur și simplu am tăcut din gură. Am stabilit niște reguli care să compenseze puțin lipsa forței lui și am început să ne jucăm.
De atunci au trecut câteva luni bune, iar pe timpul iernii am fost uneori și de câteva ori pe săptămână la biliard. Eu n-am fost niciodată vreun jucător bun, nici măcar mediocru nu cred că am fost. Dar cumva, nu știu cum, el a devenit din ce în ce mai bun și a început să lovească bilele acelea tot mai bine. Acum uneori mă învinge fără să aibă nevoie de nicio regulă ajutătoare, deci progresul lui este evident. Dar ceea ce mă bucură pe mine este faptul că reușind să-mi țin gura, am reușit să nu-l îndepărtez de acest sport și să păstrez această activitate ca pe o chestie mișto pe care să o facem împreună.

Cut la ziua de ieri. Am fost în Herăstrău, la un teren de baschet. S-a jucat el puțin, m-am jucat și eu cu el și la un moment dat au venit două fete cu părinții lor acolo. Pentru că mai era un băiețel care părea să aibă chef de joacă, i-am zis lui Mark să le propună să se joace împreună. Ceea ce au și făcut: fete contra băieți. Jocul ar fi fost super mișto pentru toată lumea, dacă tatăl fetelor nu ar fi avut mereu ceva de comentat/antrenat la adresa fetelor lui, exact cum făcusem eu cu ceva vreme în urmă la biliard:
– Nu arunca de acolo…băi, tu nu vezi că nu ai forță, mergi mai aproape…Așa se driblează? Vai de capul tău!..dacă te mai plângi mergem la mașină!…

Și tot așa. Să ne înțelegem, fetele nu păreau genul sportiv, ba din contră. Dar faptul că veniseră să se joace (subliniez să se joace) mi se pare grozav. Era clar că nu vor juca baschet de performanță vreodată. Dar, cred eu, și dacă ar fi avut vreo șansă să facă asta, ar fi urât sportul din toată inima datorită comportamentului tatălui lor.

Autobiografia lui Andre Agassi începe cu următoarea frază: Urăsc tenisul. Și continuă (aici citez din memorie): Îl urăsc de pe vremea când eram copil și tata mă punea zilnic să dau cel puțin o mie de lovituri la perete.

Sigur, vor spune unii dintre voi, poate că-l urăște, dar dacă nu era tac-su, n-ar fi ajuns niciodată numărul 1 mondial. N-ar fi ajuns faimos, bogat etc. Da, nu neg acest lucru. Am doar două întrebări pe care le las aici și la care fiecare părinte trebuie să-și răspundă singur:
1. Care este prețul presiunii pe care o punem pe copiii noștri?
2. Ce se întâmplă când copilul tău nu este Andre Agassi sau Michael Jordan? Ce se întâmplă când tu pui presiune pe el și el nu performează în acel domeniu pentru că nu-i place, nu are talent, nu are noroc etc?

Nu știu deocamdată cum vor arăta lucrurile pe la altă vârstă, dar acum, la aproape 7 ani, tot ceea ce contează pentru mine este ca băiatul meu să se joace. Nu vreau să facă performanță în niciun domeniu, fie el sportiv, școlar sau extra școlar. Vreau doar să facă ceea ce-și dorește și să facă acel lucru cu plăcere, de câte ori va dori el, nu de câte ori voi dori eu. Vreau să se joace cât de mult poate și se poate, cu cât mai mulți oameni. Să descopere lumea prin joc. Pentru că voia să țină el scorul la meciurile noastre de baschet, a învățat adunarea și scăderea până la 100. Pentru că îi place să se uite la meciuri de baschet, a învățat despre jucători și țările din care provin și cam pe unde se află ele pe glob. Și tot așa.

Habar nu am dacă va deveni un jucător bun sau foarte bun de baschet sau de biliard. Sigur că mi-ar plăcea, cum să fiu ipocrit și să vă mint că nu ar fi așa? Sigur că mi-aș dori ca la un moment dat un copil să-și dorească un tricou de-al lui Mark Zamfir, așa cum își dorește el acum unul de-al lui Luka Doncic sau Steph Curry. Dar, deși sunt părinte, încerc să rămân realist: șansele ca acest lucru să se întâmple sunt mici și depind de foarte mulți factori, foarte puțini dintre ei controlabili de către el sau de către mine.
Dar asta nu înseamnă că nu se poate bucura de chestia asta, acum. De meciurile noastre, de antrenamentele lui, de mersul la sală sau de uitatul la meciuri la televizor. Și de joacă. De cât mai multă joacă.

Sigur că îmi doresc ca băiatul meu să facă performanță într-un domeniu. Și o să-l susțin cât de mult și de tare pot. Dar (sper că niciodată) nu o să-l împing mai mult decât e cazul, adică de la punctul în care devine mai important pentru mine decât pentru el. Acolo, zic eu, aș începe să greșesc și să sap în ceva la care țin foarte mult: relația mea cu el. Nu sunt dispus să ne stricăm relația pentru un vis de-al meu care nu ar fi visul său. Mai ales că eu am o teorie: oamenii care sunt meniți să facă ceva, vor găsi o cale să facă acel ceva. Și ar fi bine să facă acel datorită cuiva, nu din cauza cuiva.

Lăsați copiii să se joace mai mult. Dați-le voie să fie copii, și așa se pune prea multă presiune pe ei. Performanța îmbracă multe forme, iar uneori are legătură și cu felul în care alegem să ne creștem copiii.

PS: Poza din titlu este făcută sâmbătă pe la 8 seara, în ajunul Paștelui, când fiind la Măcin, la bunici, Mark a vrut să ieșim la un baschet. Ne-am jucat împreună și apoi a rămas el pe teren și a aruncat până s-a întunecat. Habar nu am ce înseamnă asta sau dacă înseamnă ceva. Știu doar că ne-am făcut o amintire frumoasă pe care, eu cel puțin, mi-o voi aminti multă vreme.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*