Joaca Indoor vs. Outdoor

Weekendul meu a avut două zile diametral opuse, din punct de vedere al liniștii și relaxării. Din fericire, cred, ziua nebună a fost sâmbătă.
Sâmbătă a început cu o sperietură zdravănă, când ne-am oprit la o cafenea și Mark s-a dat jos din mașină și, fiind pe trecere de pietoni a vrut să o zbughească pe celălalt trotuar, exact în momentul în care o mașină oprită la trecere care a văzut că ne mișcăm încet a vrut să plece și ea. Și maică-sa, și eu am strigat tare la el, așa că s-a oprit imediat, dar s-a și speriat foarte tare, ceea ce l-a făcut să aibă curând niște nervi mari. Nervi care nu l-au mai părăsit pe parcursul întregii zile.
Ne-am dus apoi la BurgerFest, unde l-au apucat nervii ăia mari și mulți că de ce nu mergem cu el ACUM la terenul de baschet. Când în sfârșit am scăpat de el (a se citi l-am lăsat la baschet, arătându-i unde suntem, cum să se adreseze oamenilor de pază și asigurându-ne că știe numerele noastre de telefon), ne-am bucurat de vreo două ore de liniște, după care, împreună cu prietenii noștri buni D. Și C. am avut cea mai proastă idee posibilă: să mergem la ei acasă, unde noi, băieții, să ne uităm la meciul CSM-ului din semifinala cu Gyor și ei, copiii, să se joace pe acolo.
Acum, trebuie să menționez că atunci când Mark se întâlnește cu băiatul prietenilor noștri, șansele să nu se bată, într-o formă sau alta, sunt mai degrabă 0, asta ca să fiu drăguț și să nu folosesc formule absolute.
Băi, nene, și de pe la 4 până pe la 8, cei doi ciutani s-au „jucat” parte în parte aproape nonstop, chinuindu-se fizic și/sau psihic unul pe altul cu o încrâncenare demnă de niște cauze mai nobile.
La un moment dat, am făcut ceea ce orice părinte responsabil trebuie să facă din când în când: am început să urlu. Că nu mai pot, că nu e posibil, că n-am vrut și eu decât o zi liniștită…Știți voi, eternele motive ale părintelui ajuns la capătul necomportării ca un descreierat, după ce a trecut de capătul răbdării cu vreo două ore în urmă.
Bun, am plecat acasă, am avut o discuție cu Mark, încercând să-i explic ce m-a deranjat cel mai tare, ne-am culcat și ne-am trezit a doua zi, proaspeți și bucuroși să o luăm de la capăt.

Căci, vedeți voi, ăștia de nu sunteți (încă) părinți: noi, părinții, nu suntem zdraveni la cap. Nu, adică acum nu mă alint, pur și simplu nu suntem zdraveni la cap, pare că suferim frecvent si regulat mini lobotomii ale creierului care ne fac să uităm calvarul prin care tocmai am trecut. Drept care, duminică dimineața am hotărât cu ceilalți doi lobotomizați să ne vedem din nou. În apărarea noastră, trebuie spus că, fiind încă ușor traumatizați de ziua precedentă, am hotărât să ne petrecem ziua în aer liber. Zis și făcut: am mers la Grădina Vlahiia, în Snagov, loc pe care vi-l recomand.
Și, spre marea noastră surpriză, cei doi neastâmpărați – aici folosesc niște cuvinte drăguțe că, na, sunt totuși ai noștri și poate mai intră cineva prima oară pe blogul ăsta și să nu-și facă, din prima, o impresie greșită, cum că aș fi un tată nebun…haha, ăsta pleonasm!! – s-au jucat ok împreună. Și când spun ok, vreau să înțelegeți că tot s-au mai bătut, s-au mai certat, dar mult, mult mai puțin, mai încet și s-au și jucat liniștit multă vreme împreună sau separat.
Ceea ce a făcut ca și noi, adulții, să ne putem bucura de această ieșire.

Bun, și acum vine întrebarea mea către voi, dar mai degrabă retorică: cum naiba om fi rezistat noi în lunile de iarnă, când ăștia nu puteau ieși afară? Adică e clar, cel puțin pentru al meu, care are energie cât pentru 7 adulți cu multă energie, că joaca afară este extrem de benefică, atât pentru el, cât și pentru noi. ☺ Dar, totuși, acum când mă gândesc la toate acele luni lungi în care s-a jucat doar prin casă și îl văd că e între fizic, că nici partenerii lui de joacă nu par să aibă sechele, iar noi, părinții, suntem aproape întregi la minte, mi se pare o chestie extraordinară care mă face, la acest început de săptămână, extrem de mândru de mine. Nu neapărat că aș fi făcut ceva bine, ci că am supraviețuit. În lumea asta a părinților, știm bine cu toții că asta nu e puțin lucru. ☺

PS: Gif-ul ăsta din titlu vorbește atât de bine despre sentimentele care m-au tot însoțit în ultimele două zile. 🙂

sursa foto: www.tenor.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*