(In)Umanitate

Azi dimineață, mergând cu Mark spre școală, am văzut o doamnă în vârstă care se sprijinea de un gard, fiind foarte vizibil că îi era rău. M-am dus la ea și am întrebat-o dacă se simte bine și mi-a spus că a avut un atac de panică pentru că tocmai căzuse și își spărsese ochelarii și nu mai vedea foarte bine și de asta se sprijinea de gard. Dar că luase niște calciu și că simțea că își revine. Am întrebat-o dacă vrea să sun la 112 și mi-a spus că nu e nevoie, dar că îmi mulțumește frumos că m-am oprit să o întreb.
– Aveți nevoie de ajutor?
– – Nu, domnule, îți mulțumește frumos Mamaia, dar sunt bine, îmi revin în curând.
– Bine, doamnă, să fiți sănătoasă.
– Și tu la fel.

Până să ajung eu la ea, am remarcat cum alte două persoane au trecut pe lângă ea și au ignorat-o complet. Complet! Adică, să ne înțelegem, mie îmi fusese evident de pe trotuarul celălalt că femeia are ceva (eu am bănuit un pre sau infarct), deci dacă treceai pe lângă ea era practic imposibil să nu o vezi. Apoi, prina geamul brutăriei în care intrasem, am văzut cum femeia continua să înainteze cu dificultate sprijinită de gard și în timp ce multe alte persoane au mai trecut pe acolo, UNA SINGURĂ s-a oprit s-o întrebe ceva. Băi, UNA. SINGURĂ!

Acum, capul meu funcționează în parametrii matematici: când două persoane din cel puțin 10 fac ceea ce ar trebui să fie un act de normalitate, pare că avem o problemă! Adică, sincer, mie nu mi se pare că doamna avea vreun motiv să-mi mulțumească mie, ci ar fi trebuit să țipe la toți ignoranții ăia, prea absorbiți de ei înșiși pentru a vedea un alt om în suferință. Sau, și mai grav, prea nepăsători. (Un detaliu important: doamna nu era și nici nu părea homeless.)

Gândindu-mă la această întâmplare, mi-a trecut prin cap o idee: noi, românii, suntem buni doar la nivel colectiv. Sau, ca să fiu cinic, suntem buni când “dă bine” să fim buni: de la uniunile împotriva conducătorilor abuzivi (foarte necesare) până la uniunile pentru ajutorarea unui om/caz mediatizat (la fel de necesare). Doar că atunci când suntem noi cu noi, când nu ne vede nimeni și nu trebuie să “dăm” bine, pare că bunătatea ne cam părăsește. Și nu mă refer doar la experiența mea de azi dimineață: luați orice zi din trafic, orice interacțiune cu alți oameni, orice dispută pe locul de parcare sau între părinții unor copii care se ceartă la școală sau în parc. E atâta răutate și nepăsare în jur care mă sperie foarte tare.

Și sigur că am putea găsi motive exterioare de noi cu duiumul. Dar, pe bune, ce treabă are Parlamentul sau istoria recentă sau vecinul nervos care a țipat la mine, cu ajutorarea unui om de pe stradă care suferă. Când 80% dintre oameni aleg să nu se implice personal, avem de-a face cu o epidemie. Care, atenție, o putem regăsi în multe alte momente în care suntem doar noi cu noi. Iar cel mai la îndemână exemplu îmi este ziua votului. E super cool să ieșim la manifestații, e bleah să mergem la vot.

Nu, nu am o soluție la această problemă/epidemie. Nu cred că mesajele moralizatoare sau mobilizatoare funcționează, căci nimeni nu vrea să fie arătat cu degetul și să i se spună că a greșit. Nimeni nu se schimbă fundamental pentru că îi spun alții. Oamenii se schimbă pentru că vor, nu pentru că trebuie.

Și, am mai spus-o, eu am mare dubii că noi vrem, cu adevărat, să ne schimbăm. O, da, am vrea să se schimbe ceilalți astfel încât să ne fie nouă mai bine. Dar să ne schimbăm noi ca să le fie altora mai bine…Nu, mulțumesc!

Nu mă credeți? Nici nu trebuie, uitați-vă în jur să vedeți dacă vedeți ceva bun simț  și ceva “common sense”. Mie mi se par niște rarități, chiar și în bula mea socială. Nu mai zic de țara asta mare.

Sursa foto: https://www.flickr.com/

1 Comment

  1. Este total adevarat, dar nu cred ca tine de Romania. I orice oras mare este valabil intr-o masura mai mare sau mai mica. Cu cat comunitatea e mai mare se construiesc niste ziduri pentru a supravietui. Cu cat e mai mica comunitatea cu atat mai rare sunt cazurile, pentru ca totul este mult mai personal, oamennii nu sunt niste straini.

    Cred ca este responsabilitatea parintilor SI a scolilor sa schimbe aceasta mentalitate, dar nu vad sa se intample asta prea curand.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*