Între două lumi

Stau la coadă la Mega. În fața mea, un domn în vârstă începe să își pună produsele pe bandă. Mâna care ia produsele din coș îi tremură ușor, acoperită fiind de petele specifice bătrâneții. În cealaltă mânâ ține coșul și un baston. E îmbrăcat cu un parpalac bej. Decolorat, semn că l-a însoțit pe proprietar pentru o parte însemnată a vieții acestuia. Bătrânul ia fiecare produs în parte din coș și, cu mâna nesigură, îl așează pe bandă: un iaurt, o cutie de lapte, ceva mezel, un pic de brânză. Mâncare, niște șervețele și un săpun. Nu îți poți da seama exact dacă nu se grăbește pentru că așa îi este felul sau, de fapt, așa se grăbește el acum, în această perioadă a vieții sale. Mă uit la el și zâmbesc, mai mult pentru mine, așa cum zâmbești în fața unui copil pe care vezi că se străduie, chiar dacă nu îi iese acel ceva cum trebuie.
Gândurile îmi sunt întrerupte de un oftat prelung, nervos și voit prea zgomotos venit din spate. Mă întorc și văd în urma mea la coadă un tânăr pe la 20 și ceva de ani. Corporatist. Nivel începător. Îți dai destul de ușor seama de asta, după costum, cămașă cravată și pantofi. Arată bine, dar dacă te uiți atent, vezi că toate articolele de îmbrăcăminte nu sunt luate din magazine scumpe și au început să-și arate limitele. Dar tânărul este îngrijit, cu telefonul într-o mână, coșul plin cu bere, nachos și niște alune în cealaltă și cu căști wireless în urechi. El este cel care a oftat, deranjat de încetineala bătrânului din fața mea.

Zâmbesc și când îl văd pe el, pentru că realizez că acest tânăr vede viața dintr-un singur punct de vedere: al său. Se gândește că dacă el se poate mișca repede, toți ceilalți ar trebui să poată face același lucru. Dacă el se grăbește la întâlnirea cu prietenii pentru o seară de meci sau de poker, cu toții avem de făcut ceva important în curând, deci haideți să ne mișcăm mai cu talent, fraților.

Aș vrea să mă supăr pe el și chiar o fac. Mi se pare că nu are niciun fel de considerație pentru cei mai în vârstă, că nu reușește să se pună și în pantofii celuilalt. Mai târziu voi realiza că dacă m-am supărat pe el, înseamnă că m-am supărat și pe mine, cel de acum vreo 15 ani, căci fix așa eram și eu. Și tu, și toți ceilalți. Acest tânăr e la vârsta la care bătrânețea pare o chestie opțională, pe care o alegi, doar dacă vrei și cine naiba să vrea așa ceva? Plus că e sigur că până va îmbătrâni el se va fi inventat ceva pentru a opri celulele să ne transforme în niște belele umblătoare ce cauzează probleme și întârzieri pe oriunde își fac apariția.

Bătrânul aude oftatul tânărului și se uită spre el. Îi surprind privirea, dar nu reușesc să citesc nimic în ea. Nu vreo supărare, vreun zâmbet condescendent sau înțelegător, nu tu o vorbă de genul “Lasă taică, o să vezi și tu ce grea e bătrânețea.” Nimic din toate acestea, doar o privire aruncată în spate și înapoi la ultimele produse ce trebuiesc pue pe bandă.

Mă uit la bătrân cum își vede liniștit (oare chiar e liniștit sau resemnat?) și îl simt pe tânăr în spatele devenind tot mai anxios. Și realizez că sunt prins la mijloc între cele două lumi. La propriu în această seară, dar la figurat în restul vieții mele. Sunt un bărbat de 41 de ani care nu mai e atât de nerăbdător, dar încă își mai aduce aminte de acest sentiment. Am mai înțeles și eu că lumea nu se învârte în jurul meu, că uneori lucrurile ies așa cum mi le doresc, iar alteori nu, fără ca asta să însemne că Universul lucrează pentru sau împotriva mea. Și eu, cel obsedat de oră, cel care nu își permitea vreodată să întârzie nici 10 secunde…e, acum 2 , 3…10 minute n-au omorât pe nimeni și de ce să ne grăbim, că lumea nu pleacă nicăieri?
În același timp, nu pot să nu observ că am devenit mult mai tipicar, mai conservator. Că mă scoți mult mai greu din ale mele, fie ele obiceiuri sau idei. Nu am cum să nu accept că am îmbătrânit.
Sunt mai aproape de tânăr sau de bătrân? Nu știu să răspund la întrebarea asta, dar un lucru e sigur: tânăr nu voi mai fi niciodată iar bătrân ca omul din fața mea voi deveni doar dacă am noroc. Asta e viața. Are atât de multe aspecte minunate care de cele mai multe ori reușesc să contrabalanseze faptul că atunci când suntem copți din punct de vedere inteligent, psihic emoțional, devenim ușor – ușor decrepiți din punct de vedere fizic.

Prins între aceste două lumi, a tinereții și a bătâneții, trebuie să recunosc că uneori mi-e dor de tinerețe, dar de mai multe ori mă sperie bătrânețea. Căci, de fapt, mă sperie moartea. Pe care n-o interesează frica mea, că vine oricum, asta e sigur. Precum în bancul ăla, sunt om suficient de bătrân cât să nu mai cred în spiriduși sau în faptul că se va inventa nemurirea în următorii zeci de ani.
Așa că singurul lucru pe care pot să încerc să-l fac (căci, da, este un efort conștient) este să mă bucur de azi. De ceea ce mi se întâmplă. De faptul că devin mai înțelept, mai liniștit, mai tolerant, mai dispus să accept greșelile altora, mai așezat. În același timp în care încep să mă doară diferite părți ale corpului dimineața când mă trezesc, am devenit extrem de alergic, nu doar la ambrozie, sunt zile în care fac sport pentru că trebuie nu pentru că vreau și mi se pare că am început să și chelesc un pic.

Pe drum spre casă, nu-mi pot lua gândul de la cei doi. Mă gândesc la tânăr dacă se gândea că în fața lui e un om foarte bătrân și unul bătrăn? Și, mai ales, mă întreb la ce se va gândi peste mulți ani un alt om la vreo 40 de ani când în fața lui va sta un altul care își va așeza foarte încet produsele pe bandă, nu pentru că nu se grăbește, ci pentru că așa se va grăbi el atunci. Pentru că atunci voi fi bătrân.

sursa foto: https://www.boredpanda.com/young-vs-old-portraits-faces-of-century-jan-langer/?utm_source=google&utm_medium=organic&utm_campaign=organic

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*