Influencerii copiilor noștri

M-am întrebat de multe ori de ce majoritatea tinerilor care au intrat în politică de-a lungul celor 30 de ani de la Revoluție nu a reușit să schimbe nimic, ba mai mult, a adoptat stilul celor dinaintea lor. Sunt convins că cei mai mulți dintre ei, oameni care erau copii pe vremea comunismului sau nici măcar născuți, aveau vise mărețe despre cum urmau să conducă ei și cum numele lor va rămâne în istorie. Ce s-a întâmplat cu aceste idealuri mărețe?

Una dintre explicații (cu siguranță sunt mai multe) este că cei de la care au învățat, cei pe care îi admirau, mentorii lor le-au transmis valorile lor, valori hai să le spunem învechite, ca să nu ne lungim prea mult. I-au crescut sau i-au creat pe acești tineri după chipul și asemănarea lor. Și oricât poate s-au luptat aceștia (tinerii) cu aceste valori, oricât contraveneau ele, poate, cu idealurile lor, nu au avut o alternativă spre care să se îndrepte: oriunde se uitau, toți se comportau la fel.
E important de făcut o precizare: dacă anumite comportamente pot fi învățate, când vine vorba de valori, ele se modelează, adică e ca în vorba cu popa: degeaba zice popa (politicianul, părintele, dascălul sau cine vreți voi) numai lucruri frumoase, căci credinciosul/învățăcelul/copilul va face mai degrabă ceea ce vede, nu ceea ce aude.

Bun, și acum haideți să revenim la copiii noștri și la influencerii lor din ziua de azi. Cine sunt acești influenceri? Păi persoanele de la care ei ar trebui să învețe lucruri despre lume, despre viață, despre relații, despre tot. Adică părinți în primul rând, apoi profesori, bunici antrenori, meditatori șamd. Adulții cu care ei intră des în contact și pe care îi admiră, preluând de la ei valorile pe care aceștia le promovează. Atenție! Nu cele pe care le spun pe gură, cele pe care le promovează! De multe ori, este o mare diferență între cele două.

Astăzi aș vrea să povestesc un pic despre profesori și anume despre profesorii din România, căci ieri am citit rezultatele unui studiu făcut de niște cercetători clujeni care au stat de vorbă cu vreo 1,400 de profesori din țară, aleși aleator. Aveți rezultatele studiului în link și ele sunt de-a dreptul înfricoșătoare (inițial am vrut să scriu înfiorătoare, era la fel de corect, din punctul meu de vedere), dar eu voi face referire doar la câteva dintre ele și nu voi menționa nimic despre părerea acestor profesori referitoare la biserică sau comunitatea gay, că mi-e că nu mai termin niciodată.

Studiul relevă că aproape 14% dintre profesori spun că, uneori, e normal ca soțul să-și bată soția și 31.6%!!! spun că, uneori, și să-ți bați copilul e ok. Ceea ce, traduc eu, spune de fapt că ei cred că, uneori (un termen extrem de relativ) e ok ca și ei, profesorii, să mai bată elevii. Și, atenție, ăștia sunt cei care recunosc, că sunt convins că printre ei sunt și unii mai “șmecheri” care deși cred sau aplică aceleași lucruri, nu le declară, știind că sunt greșite. Bun, deci dacă o luăm pe statistică, 1 din 3 profesori este, într-o formă sau alta, de acord cu pedeapsa fizică (bătaia) copilului. Ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că acel profesor va și pune în aplicare ceea ce crede și astfel o clasă întreagă va fi martora unui episod (multe, de fapt) de violență asupra unui minor. Ceea ce înseamnă că acei copii vor crește crezând…ba nu, fiind convinși, că e ok ca atunci când greșești să ți-o iei. Mai rău sau mai puțin rău, depinde de greșeală, de starea agresorului etc.

De asemenea, 13% dintre profesori + vreo 8% care nu au răspuns la întrebare (îi trecem tot aici, o să înțelegeți de ce) spun că ei consideră că elevii rromi ar trebui să învețe în clase separate. Adică segregare, tată! Te-ai născut alb, superior, înveți într-o clasă; te-ai născut țigan sau ești mai tuciuriu, ghinion!, înveți separat că poate culoarea pielii tale se ia ca râia și nu e bine.

Oameni buni, ăștia sunt profesorii, formatorii de opinie pe mâna cărora ne lăsăm noi copiii! Voi vă dați seama cât de grav e? Mie mi se pare de-a dreptul horror, căci uitându-mă la cifre realizez că în 12 ani de școală, oricât bulan ar avea, copilul meu tot va întâlni măcar câțiva dintre cei cuprinși în procentele de mai sus. Oameni cu care va petrece, săptămânal, câteva ore. Oameni care, într-o formă sau alta (subtile, sigur, nu direct, nu prin lecțiile predate, ci prin comportamente față de elevi, prin cuvinte scăpate la nervi etc) își vor împărtăși valorile cu copilul meu. Și frica mea este că tot ceea ce îi povestim noi acasă, toate valorile în care credem: egalitatea de șanse și egalitatea între oameni, indiferent de sex, religie, clasă socială, naționalitate, culoare pielii etc, empatie, rezolvarea de conflicte fără violență și tot așa se va duce pulii de suflet când vor intra în conflict cu lucrurile pe care, poate, le va învăța la școală.

În loc să tragem cu toții în aceeași direcție, întru educarea unor copii cu moralitate, cu empatie, cu generozitate, cu dorință de a ajuta, cu ce mai vreți voi, noi ăștia de credem în aceste valori va trebui să reparăm ce strică alții. Și nu doar că va fi dificil, dar mi se pare al naibii de frustrant și de nedrept!
Iar dacă ne referim la nivel național, pe bune: ce așteptări putem avea de la nouă generație? Ne dorim mereu ca cei tineri să vină și să ne schimbe pe noi, cei mai bătrâni și cu diferite metehne, dar nu înțelegem că ei se uită la noi ca la Soare când sunt mici și preiau de la noi cam totul: și cele bune, dar și cele rele. Și, să nu ne plângem, suntem plini de rele. Deci până nu ne schimbăm noi, nu se vor schimba nici ei.

Doar că eu când citesc astfel de studii, ca cel despre ce cred profesorii copiilor noștri, sunt din ce în ce mai sigur că noi nu doar că nu ne mai schimbăm, dar devenim și din ce în ce mai răi, mai egoiști, mai răzbunători. Of…

Sursa foto: https://www.eduinreviewblog.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*