Fratii mei mai buni ca fratii

Am o sora mai mare. Si am avut 2 frati. Frumosi, blanosi si patrupezi. Da, nu puteau sa vorbeasca, dar stiau sa asculte cum n-am intalnit pana acum un om sa o faca. Si in relatia mea cu ei, daca a fost vreunul dintre noi un animal, acela am fost eu.
Rambo si Jordan m-au invatat ce inseamna sa iubesti neconditionat. Adica ei mi-au aratat cum se face asta, pentru ca de inteles, am inteles abia cand l-am avut pe Mark.
Indiferent ce le faceam, indiferent daca le dadeam atentie sau nu, indiferent daca lipseam o ora sau o zi, atunci cand ma revedeau, se bucurau sincer de acest lucru. Chiar daca eu veneam acasa si ii ignoram sau, mai rau, ma rasteam la ei doar pentru ca avusesem eu o zi proasta.
Iar atunci cand aveam o zi proasta si imi revarsam nervii pe ei, nu faceau altceva decat sa se gudure pe langa mine, incercand sa imi intre in gratii, incercand sa-mi smulga un zambet. Iar cand reuseau asta, erau atat de fericiti incat aproape ca daramau mobila cu coada lor care se invartea haotic in toate partile.
Nu m-au judecat niciodata. Niciodata. Inchipuiti-va cum ar arata o zi (nu mai mult) din viata voastra in care nimeni nu v-ar judeca pentru nimic. In care orice ati face, ar exista oricand cineva dispus sa va asculte. Nu sa va dea sfaturi, nu sa va spuna ca ati facut bine sau ati gresit, ci doar sa va asculte cum va puneti sufletul pe masa. Si sa aveti convingerea ca omul acela nu s-ar duce imediat la altcineva sa va barfeasca.
Nu m-au judecat nici cand i-am lovit. Si i-am lovit pe amandoi ca un animal ce v-am spus deja ca sunt. Da, m-am amagit pe mine, spunandu-mi ca e normal sa fac asa, ca sunt doar niste caini si ca altfel nu inteleg. Nu e asa. Niste fiinte care mi-au aratat mereu atata rabdare, meritau altceva din partea mea.
Ei in schimb m-au acceptat asa cum sunt si au fost suficient de inteligenti incat sa stie (sau sa spere) ca nu momentele urate ma definesc, ci toate acelea in care ne-am distrat, in care am ras (si eu si ei), in care ne-am jucat si in care am stat impreuna, fara sa facem nimic, doar bucurandu-ne unii de altii.

Rambo si Jordan, 2 ciobanesti germani, m-au invatat atat de multe despre ce inseamna sa fii om. Unul a fost langa mine in copilarie si adolescenta. Celalalt in primii ani de maturitate. I-am iubit enorm, dar nici pe departe cat m-au iubit ei pe mine.

Imi place sa cred despre mine ca, in general, sunt un tata bun. Si ca il iubesc atat de mult pe Mark incat nimic altceva nu mai conteaza, ca atunci cand il vad, cealalta viata a mea se evaporeaza ca prin minune si suntem doar noi trei si asta e tot. Nu e asa.
Sper sa ma fac bine inteles, dar oricat m-as stradui si oricat as vrea, nu voi reusi niciodata sa-mi iubesc copilul asa cum m-au iubit cainii mei pe mine.
Oricat voi incerca si oricat imi voi propune sa nu fac asta, ma voi enerva pe el cand voi fi obosit sau cand va face un lucru pe care nu-l voi intelege. Il voi judeca si ii voi tine prelegeri despre ce e bine si ce nu cand el si-ar dori doar sa il ascult. Vor fi momente cand voi simti pur si simplu nevoia sa fug de el, sa fiu doar eu cu Iulia sau doar el singur. Si, atunci cand nu voi putea face asta, ii voi purta resentimente. Fara ca el sa aiba vreo vina.

Il iubesc pe Mark asa cum isi iubeste orice parinte copilul. Adica mai mult decat mi-am putut inchipui ca se poate iubi. Si mai putin decat dragostea pe care am vazut-o si am simtit-o la Rambo si la Jordan.
E grozav sa fii iubit asa. De aceea, sper ca la un moment dat sa “infiem” un caine. Mark va avea o viata mult mai frumoasa cu un asa frate langa el.

Si mai e ceva: ati remarcat ca atunci cand vine vorba de dragoste impartasita, noi oamenii semanam mai degraba cu pisicile….Pacat!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*