Florin

Nu iau autostopiști în mașină. Nu știu de ce. Mint, știu de ce. De frică, de cele mai multe ori. Din comoditate, probabil, în celelalte cazuri. Iar când sunt cu Mark, nici nu se pune problema. De ce să risc? îmi zic. Știu că probabilitatea ca ceva rău să se întâmple este infimă, dar nici nu vreau să risc să fiu excepția care confirmă regula.

Sâmbătă, însă, am fost luat pe nepregătite. Blocat pe bacul care traversează de la Brăila la Măcin (locul unde stau părinții Iuliei), așteptând să se pună hardughia în mișcare, m-am trezit față în față cu un tânăr care m-a întrebat:
– Nu vă supărați, mergeți la Măcin?
– ….Da! am zis. Asta după ce, vreme de 1 secundă, mi-am calculat șansele de ieșire din impas.
– Mă luați și pe mine?
Din nou calcule….și un Da în final.

S-a așezat în dreapta, iar Iulia s-a dus lângă Mark în spate. Trecerea cu bacul durează vreo 10 minute și tot cam atât drumul de la Smârdan până la Măcin. Așa că m-am gândit că dacă tot m-am băgat în asta, măcar să încerc să fiu o gazdă politicioasă. Așa că am început să îl întreb una-alta.

Iar el, foarte drăguț și cu chef de vorbă, mi-a povestit tot. Dar printre primele lucruri pe care mi le-a povestit a fost că la 5 ani a fost lovit de o mașină pe o trecere de pietoni din Măcin. Că doctorii au trebuit să îi pună o placă în cap (avea un mic defect de vorbire), că acum avea 30 de ani și era fericit că de vreo 3 ani și jumătate muncea.
Mi-a mai povestit că mai are 3 frați, unul plecat din țară, iar altul plecat prin țară. Că are deja un nepot și o nepoată. Că în casa lor a fost haos mare cu 4 băieți cucuieți puși pe șotii și pe joacă.
Mi-a povestit că fusese la Brăila să-și cumpere o pereche de adidași si o husă de telefon, pe care mi-a și arătat-o.
Mi-a povestit cum el și cu unul dintre frați încă locuiesc acasă până “ne-om găsi și noi o fată cu care să ne căsătorim”. Nu dacă, ci doar până când.
A stat de vorbă cu Mark și a râs la glumele lui. Iar la final, ca orice om care se respectă, m-a întrebat cât îmi datorează pentru drum. I-am spus că absolut nimic, așa că mi-a mulțumit, s-a dat jos la PECO și a dispărut în oglinda retrovizoare.

M-am gândit mult la el în acest weekend. La început n-am știut de ce, dar am înțeles într-un final. Mi-a părut un om împăcat cu el însuși și cu viața lui. Nu, nu resemnat. E o diferență foarte mare. Resemnat înseamnă să știi că ai o situație nu foarte fericită și să o accepți. Împăcat înseamnă să fii mulțumit și să te bucuri de viața pe care o ai, indiferent cum ar fi ea.
Florin știa că avusese un accident groaznic. Și cred că era conștient de handicapul de vorbire. Dar nici măcar o dată nu mi-a părut înfrânt. Sau resemnat. Sau dezamăgit. Nu. Tot ce ne-a povestit a fost cu zâmbetul pe buze, ca o descriere a unei vieți frumoase. În niciun caz ușoară, dar o viață frumoasă în care el se bucura sincer că are un loc de muncă de 3 ani și ceva și că își cumpărase o pereche de adidași și o husă de telefon.

N-o să vă povestesc despre vreo epifanie pe care am avut-o în urma întâlnirii cu Florin. Căci n-am avut așa ceva. M-a apucat însă o oftică grozavă pe mine. Mamă, și acum când mă gândesc la ea, mă ia cu nervi.
Oftică pentru că am nevoie de alți oameni să-mi amintească de lucrurile care contează. Și, fără falsă modestie, cred despre mine că sunt o persoană care, de cele mai multe ori, înțelege care sunt lucrurile care contează cu adevărat.

Oftică pentru că și eu, ca mulți alții, de prea multe ori mă bucur de diverse lucruri sau evenimente, doar prin comparație: “A, ia uite ce-a pățit cineva, deci eu sunt ok.”

Oftică pentru că de prea multe ori mă apucă niște invidii prostești pe succesul altora în loc să mă bucur pur și simplu. De acel succes și de ceea ce am eu, indiferent ce înseamnă asta.

Oftică pentru că realizez uneori că pierd momente importante doar pentru că mintea îmi stă la tot felul de alte “probleme”.

Florine, mă bucur că te-am cunoscut. Și îți mulțumesc că mi-ai împărtășit poveștile tale. Sper să ne mai revedem și să apuc și eu să-ți povestesc despre mine. Cu bune și cu rele, dar mai ales cu bucurie în glas, așa cum ai făcut-o tu.
Da, știm amândoi că viața e complicată și de multe ori nedreaptă. Doar că tu mi-ai reamintit că e atât de frumoasă pe cât alegem noi să fie.

2 Comments

  1. Florin= un om frumos
    PS: sper ca soacra ta nu citise ultima ta postare! Daca da, inseamna ca in urmatoarele zile vei lua o pauza sa- ti tratezi degetele strivite, sau sa scoti otrava din corp! :))))

    • Chiar acasa la soacra eram cand am publicat postul respectiv :)…e o draga si daca l-a citit sau il va citi stie sa faca diferenta intre fictiune si realitate…sper :)))

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*