Dragostea la noi în familie

Acum mai bine de 15 ani am cunoscut o fată tare frumușică de care m-am îndrăgostit. O îndrăgosteală care s-a transformat destul de repede într-o dragoste mare, mare de tot. O dragoste care a trecut cu brio testul anilor și care a rezistat tuturor vicisitudinilor. Și când spun vicisitudini, aș vrea să fie clar că mă refer la toate momentele ei de pierdere a rațiunii, la toate toanele ei gratuite și degeaba îndreptate împotriva mea, la nervii ei răbufniți din senin la adresa mea și, practic, la tot ce e legat de nebunia ei feminină, de neînțeles pentru un bărbat.
Revenind, o iubesc pe Iulia foarte, foarte tare. Știu cât sunt de norocos și, mai mult, era o vreme în care eram convins că nu există dragoste mai mare ca aceasta și nu voi mai iubi pe nimeni așa cum o iubesc pe ea…

Și apoi a apărut copilul nostru.

Și iubirea mea pentru Iulia a rămas la fel de mare și de puternică și de frumoasă. În aceeași măsură în care a devenit un fel de pistol cu apă dacă o pun lângă dragostea pentru copil. Oricât m-am străduit (și chiar m-am străduit) să mi le imaginez ca fiind cât de cât egale, nu sunt. Sigur, aș putea pretinde că sunt, dar (m-)aș minți.
Avem noi un joc acasă – Pe cine ai arunca în prăpastie? – și lui Mark îi place să ne întrebe pe fiecare dintre noi pe cine am arunca în prăpastie, dacă nu ar exista altă soluție, între el și celălalt dintre noi. Și răspunsul nostru este invariabil că pe celălalt, ceea ce pe el îl fae să se simtă foarte special. Așa cum ar trebui să se simtă orice copil: special, unic, de neînlocuit în ochii, mintea și viața părinților săi. Da, nu cred că ne-ar fi ușor să-i facem vânt celuilalt în prăpastie, ar fi o suferință enormă cu care ar trebuie să trăim pentru tot restul vieții. Imediat ce chiar l-am fi împins pe celălalt, astfel salvându-i viața copilului nostru.

Dragostea mea pentru copil n-am cum s-o explic și nici nu cred că ar fi bine s-o pot explica. Pentru că este în primul rând instinct. Bă, e al meu, și atunci tre să am grijă de el cu orice preț. Cu. Orice. Preț. Dacă e în pericol, trebuie să fac orice îmi stă în putință ca să-l salvez. Sigur, de aici ar trebui să intre în funcțiune și partea stângă, cea rațională, a creierului și să zică Stai așa, hai să ne gândim un pic! Dar nu e obligatoriu. N-am niciun dubiu că nu există părinte care atunci când vine vorba de copilul său să gândeascâ în primul rând rațional. Nu există așa ceva și e foarte bine că nu există.

Ryan Reynolds, care nu este doar un actor mișto, ci și un tată foarte simpatic, spunea cam așa la un moment dat: “Înainte să fiu tată, îi spuneam lui Blake (soției) că nu e nimeni mai important pe lumea asta pentru mine ca ea. Acum, de când sunt părinte, n-aș ezita nici măcar o secundă s-o folosesc pe post de scut uman ca să-mi apăr copilul.” Da, Ryan grăiește ceea ce gândim cu toții, chiar dacă nu avem curajul s-o spunem cu voce tare. Deși ar trebui, pentru că mie mi se pare că e foarte important, mai ales pentru copiii noștri, dar și pentru partenerii noștri să știe că simțim așa, căci, pentru mine, cel puțin, asta e normalitatea.

Îmi iubesc soția enorm și sper să-mi petrec tot restul vieții alături de ea. Dar, dacă ar fi cazul, aș renunța la ea într-o clipită în favoarea copilului nostru. Și mă bucur să știu că și ea ar face la fel.

Sursa foto: http://www.lifehappens.org/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*