Despre pizza, despre noroc, dar mai ales despre viață

În weekend am fost cu niște prieteni la munte într-o aventură plină de peripeții despre care puteți citi în articolul anterior. La un moment dat, Iulia și cu o prietenă au plecat spre sat, încercând să găsească pe cineva care ne-ar putea ajuta. Din poartă în poartă au nimerit în casa unor oameni suficient de drăguți cât să le găzduiască până la sosirea celorlalți.
Când ne-am întors și noi primul lucru pe care mi l-a povestit Iulia a fost că, stând de vorbă cu femeia aceea despre vrute și nevrute, la un moment dat, ea, femeia, i-a spus:

Știți, doamnă, uneori visez că-mi iau cei doi copii și ieșim cu toții la o pizza…

Da, știu, aș putea încheia aici acest articol, căci orice voi spune în continuare, cel puțin pentru mine, nu va putea să exprime ce am simțit în acele momente. Milă. Frustrare. Dorința de a fugi și a cumpăra toate pizzele din oraș și a le aduce acelei familii. Nevoia de a-mi stăpâni lacrimile în fața nedreptății care poate fi, uneori, viața. Rușinea de a mă gândi la toate momentele în care mi se pare că nu am destul, sau că merit mai mult și nu primesc pe măsură. Și toate acestea le-am simțit la interval de câteva secunde.

Vedeți voi, mi se pare că lumea, în general, și noi, românii, în particular, avem niște obiective nu greșite, ci pur și simplu paralele cu ceea ce înseamnă problemele reale ale vieții. Suntem supărați pe Guvern, pe autorități, pe vecini, pe oricine vreți voi pe niște chestii, sigur, importante, la nivel macro. Dar uităm că nimeni…NIMENI…nu trăiește la nivel macro. Că viața reală, pentru fiecare dintre noi, săteni sau orășeni, se întâmplă la nivel micro. Și că până să ne propunem să ne reparăm țara, poate ar fi mai bine să rezolvăm viața unui (ne)cunoscut, indiferent de problemele sale. Sau, și mai bine, poate ar fi mai bine să încercăm să ne rezolvăm propriile vieți că, slavă Domnului, probabil că avem și-acolo destul de lucru.

Copiii acelei familii n-au mâncat, probabil, nicio pizza în oraș în viața lor. Și poate e mai bine așa, căci ce s-ar fi făcut părinții, dacă s-ar fi îmbolnăvit? Unde să fugă cu ei? Și, mai ales, de ce să mai fugă, că în ziua de azi pare că mergi la spital doar ca să nu mori acasă.

Într-o lume în continuă schimbare, în care copiii din ziua azi par toți niște genii la vârsta la care noi încă ne scobeam în nas și ne scărpinam în fund, la vreo sută de kilometri de București, niște copii pre-adolescenți visează la prima pizza din viața lor. Și unii dintre voi spun că o ducem din ce în ce mai bine? Că progresăm?

Îmi pare rău, dar dați-mi voie să cred că nu o facem. Sau, dacă o facem, progresul vine cu un preț care până la urmă ne va distruge ca specie. Din ce îmi amintesc eu din lecțiile de istorie de gimnaziu, oamenii se organizau în ginte sau triburi pentru a le fi mai bine tuturor, pentru a avea șanse mai mari, pentru că și-au dat seama încă de atunci că degeaba are unul tot, dacă nu împarte și cu restul. Doar că undeva, pe parcursul evoluției noastre spre civilizație sau post-civilizație, am uitat asta. Și acum ne interesează mai degrabă binele personal.

Cum putem să stăm liniștiți știind că niște copii, undeva prin țara asta, mor de foame? Mor de vreo boală eradicată prin alte părți de zeci de ani? Că ajung adulți fără să știe să scrie sau să citească? Și, de ce nu, ajung adulți fără să fi gustat o nenorocită de pizza la pizzeria din orașul lor?

Copilul meu a gustat multe pizza la viața lui, dar nu pentru că a făcut el ceva special. Nici măcar pentru că am făcut noi, păinții lui, ceva ieșit din comun. Cred că și el, și noi am avut mult noroc în această viață. Sigur, poate nu e cel mai corect să mă compar cu cineva mai puțin norocos ca mine, poate ar trebui să mă compar cu cineva mult mai norocos ca mine. Dar zău dacă înțeleg de ce aș face asta? Nu, nu ne permitem toate lucrurile pe care ni le dorim (nici pe departe), chiar dacă nu ne dorim cai verzi pe pereți. Dar sunt atâtea lucruri pe care le putem face încât mi se pare că aș fi pur și simplu nedrept să fiu nerecunoscător.

ȘI nu doar atât. Mi se pare că aș fi trăit pur și simplu degeaba dacă nu aș încerca să-mi împart norocul, atâta cât mi-a revenit mie, și cu alții. Căci e foarte mișto să te bucuri de lucruri, cum ar fi o pizza. Dar este cu adevărat de nepovestit cum e să împarți o pizza cu încă cineva. Abia atunci, zic eu, poți spune c-ai început să trăiești.

Sursa foto: http://www.camyspizzasurrey.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*