Despre Mark și școala lui

Ieri m-a întrebat un amic vechi al cărui copil este cu Mark în clasă, cum mi se pare școala/clasa lui Mark. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că m-am uitat la el cu niște ochi tâmpi și apoi i-am dat un răspuns extrem de elaborat:
– Ăăăăă…o-chei….

Nu cred că l-a convins răspunsul meu, așa că a trebuit să elaborez, să-i dau mai multe explicații referitoare la cum vedem (Iulia și cu mine) școala și la ce așteptări avem. Așa că m-am gândit să-mi spun și aici părerile, fără a avea vreo pretenție că ele sunt bune sau mai bune ca ale altora, ci doar ca să vedeți (dacă vă interesează) cum gândim noi.

În primul rând, sper ca această clasă pregătitoare să fie exact asta, o pregătire pentru ceea ce urmează a fi anii de școală. Sincer nu mă interesează “învățăturile” clasice pe care le va acumula sau nu Mark: nu mă interesează dacă va ști să scrie corect sau cât de corect sau de ordonat, dacă va ști să citească, sa calculeze sau să deseneze.
Nu cred că există copil care să provină dintr-o familie de oameni educați și preocupați de educație și care să nu învețe la un moment dat, toate cele de mai sus. Ok, dacă ne uităm la mine, e foarte posibil să nu învețe vreodată să deseneze ☺. Dar asta chiar n-ar fi o tragedie.

Nu mă interesează ce se întâmplă în clasă, altceva decât ce îmi povestește copilul meu. Nu m-am băgat în niciun grup de părinți, în niciun comitet pentru că nu-mi doresc acest lucru. Sunt convins că dacă s-ar întâmpla ceva nasol legat și de el, aș afla foarte, foarte repede și atunci am vedea ce trebuie făcut. Mark are toată încrederea noastră și o va avea mereu.

Din punctul meu de vedere, ținând cont că vorbim de o școală publică, atâta timp cât Mark nu are o problemă reală de a merge zilnic la școală (nu plânge că trebuie să meargă, nu se împotrivește, nu vedem alte manifestări acasă care să ne ducă cu gândul că se întâmplă ceva la școală) totul este bine. Oricum el se lamentează aproape zilnic că nu-i place școala (o, cum îl înțeleg!), dar atâta timp cât merge și îl văd că se bucură de colegii lui și de unele chestii pe care le face acolo, sunt ok.

Suntem foarte preocupați de ce face Mark la școală: de cum se integrează, de informațiile pe care le află și de cunoștințele pe care le acumulează, de interacțiunea cu colegii și cu doamna învățătoare, de cum reacționează când este lăudat și cum reacționează când este certat etc. Nu suntem preocupați stricto senso de performanța școlară. Mi se pare că școala pune oricum atâta presiune pe săracii copii, de nu mai e nevoie să punem și noi, ca părinți, în plus. Am fost întrebat dacă nu vreau să-l abonez pe Mark la “Gazeta matematică” sau ceva de genul. Am răspuns că nu și recunosc că m-a speriat întrebarea asta. Gazeta matematică de la vârsta asta???? Nu, singura grijă a copilului nostru și a noastră în acest an trebuie să fie să se joace cât mai mult, să iasă cât mai mult afară, să stăm împreună cât putem și să-l ajutăm să facă această trecere spre lungii ani de școală care vor urma.

Deja îl văd preocupat de bulinuțele pe care le ia și deși îi spun că vor veni și buline cu “sad face” și el zice că nu-i bai, sunt convins că îl vor afecta. Cum ziceam, orice am face noi acasă, școala românească este atât de axată pe performanță, încât cred că și copilul nostru va ajunge într-un fel sau altul să performeze. Măcar acasă să se simtă în largul lui, să știe că e ok să facă tâmpenii, să greșească, să nu-i iasă lucruri etc.

Sir Ken Robinson spune că școala are ca obiectiv să omoare creativitatea copiilor. Eu cred ceva în plus (și nu mă refer doar la școala de la noi): că are ca obiectiv să-i uniformizeze cât de mult se poate. Ș dacă îmi doresc un lucru, acela este să-i dăm șansa copilului nostru să fie cum o vrea el să fie și cât de diferit sau de unic sau de ciudat o vrea el să fie. Nu știu cum va fi el ca adult, dar sper din tot sufletul să nu-și dorească să fie ca ceilalți pentru că “așa trebuie”.

Deci da, urmează o luptă lungă și grea. ☺

PS: vă reamintesc că poza de sus este din prima zi a lui de școală. E adevărat că s-au mai schimbat unele lucruri de atunci…de exemplu, i-a mai crescut părul. 🙂 🙂 🙂

1 Comment

  1. O, Doamne, ALex, cat de bine spui lucrurilor pe nume… De acord cu tine in tot ce spui, eu se pare ca am facut niste greseli la inceputul clasei pregatitoare: am vrut ca invatatoarea sa aiba sprijinul meu logistic, printuir, xeroxuri, scanuri etc. in ideea sa usuram actul de predare, sa fie unul placut si relaxant; am intrat in comitetul de parinti, din aceleasi motive; am fost activa in grupul de parinti (idem). Si ce am primit in schimb cand mi-am dat cu parerea la temele pentru acasa, participarea la concursuri (gazeta, comper-comter-comler)? Doar priviri suparate sau amestecate de genul saraca, las-o ca nu stie ce o asteapta… Asta a fost in clasa pregatitoare, acum Maria e clasa I si sa te tii teme si lucru suplimentar la greu. Nu pot sa nu o ajut la teme, as vrea sa fac altfel si simt ca as da-o la parte din drumul reusitei in viata. Doar ca acum am procedat diferit: am iesit din comitet, citesc pe grup doar ce avem ca tema ca alfel Maria imi zice ca a facut tot… si cam atat. Dar sunt trista ca nu reusesc sa gasesc un echilibru in tot programul asta nebun, scoala, after, acasa… Succes si sa stii ca te citesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*