Despre limite la copii

Unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale vieții oricărui om este că deși el îi dorește permanent să fie cât mai liber, cât mai puțin constrâns, funcționează cel mai bine într-o societate cu reguli și limite clar definite. Iar acest lucru este cu atât mai valabil când vine vorba de copii.

Mi-a venit ideea acestui articol după ce mi-a povestit Iulia că a văzut un documentar foarte interesant despre copii dependenți de ecran: cum au ajuns dependenți, cum i-a afectat, cum au luptat împotriva acestei adicții etc. Și, îmi spunea ea, unul din numitorii comuni ai acelor copii era că toți și-ar fi dorit ca părinții lor să le fi stabilit niște limite foarte clare în ceea ce privește utilizarea diferitelor device-uri. Și asta m-a dus cu gândul la unul dintre principalele reproșuri care se aduc formelor să le spunem mai moderne de parenting, cele centrate pe nevoile copilului: reproșul este că părinții au devenit prea permisivi, că îi răsfață prea mult pe copii, că nu mai sunt în stare să spună STOP!

Ca unul care crede în parentingul democratic, pot să spun că este un reproș valid: destui părinți văd limita ca pe ceva rău, ceva care poate îngrădi libertatea sau creativitatea sau nevoia de exprimare a unui copil. Ceea ce nu este adevărat. Problema este că acești părinți se raportează, probabil, la experiențele proprii, experiențe prin care am trecut majoritatea dintre noi: felul în care ni se puneau nouă limite era unul mai degrabă opresiv, de genul: nu te sui în copac, că te omor cu mâna mea. Sigur, asta nu-i oprea pe foarte mulți din a se urca în copac, dar și atunci când erau prinși, foarte mulți și-o luau rău de tot. De aceea mulți asociază stabilirea unor limite cu acțiuni violente, cu îngrădirea unor drepturi sau mai știu eu cu ce.

Cu toate acestea, așa cum spuneam în prima frază, cu toții funcționăm cel mai bine atunci când ne sunt trasate foarte clar drepturile și obligațiile pe care le avem. Libertățile ce ne sunt premise, dar și limitele pe care trebuie să le respectăm. Și asta atât la locul de muncă, cât și în viața de zi cu zi, ba chiar și în diferitele activități de relaxare pe care le facem, căci, nu, nimeni nu se duce la bazin și apoi intră la duș sau la toaletă în vestiarul sexului opus. De ce nu facem asta? Pentru că știm că nu avem voie și știm că vor exista repercusiuni împotriva noastră, cum ar fi să nu mai avem voie să intrăm în acel club. A țipat cineva la noi când ne-a impus acele reguli? Ne-a amenințat cu violență, a instaurat frica în sufletele noastre? Cel mai probabil, nu. Ne-a fost înmânat un set de reguli pe care a trebuit să-l semnăm și să-l agreăm pentru a fi acceptați ca membrii și de atunci încolo am respectat și noi, și toți ceilalți, aceste reguli, fără a simți asta ca pe vreo presiune inumană sau ca pe ceva rău.

Fix așa este și cu copiii: și ei au nevoie de limite dar și ei, ca și noi, au nevoie ca aceste limite să le fie stabilite cu blândețe, cu explicarea lucrurilor ce pot decurge din nerespectarea lor și, sigur, cu stabilirea acțiunilor ce urmează să aibă loc dacă aceste reguli nu sunt respectate. Bineînțeles, dacă este cazul, și cu respectarea aceleași reguli de către părinte, căci degeaba îi spui tu că nu are voie să treacă pe roșu când e singur, dacă tu o faci mai mereu când sunteți împreună.

Ce am remarcat eu că funcționează foarte bine pentru Mark este ca atunci când stabilim niște reguli importante, el să-și poată imagina rezultatul pe termen lung, un rezultat important pentru el. Să vă dau un exemplu: pe de o parte este foarte pasionat de baschet, iar pe de altă parte urăște să fie nevoit (obligat, ar spune el) să doarmă la prânz. Motiv pentru care nici nu îl forțăm să o facă. Dar regula la noi în familie este că în timpul anului școlar se bagă în pat la 9. Dacă sunt seri în care la televizor este vreun meci de baschet pe care ar vrea să-l vadă și care se termină mai târziu de 9, i-am explicat că poate alege să doarmă după amiaza și să se uite la tot meciul sau să nu doarmă și să se uite până la 9. Asta este o regulă pe care am stabilit-o cred că de vreo 8 luni. Cine credeți că vine singur acum și îmi spune că se culcă după amiaza pentru că seara vrea să vadă un meci? Exact. Mai mult, din această lună a început să aibă câte 3 antrenamente pe săptămână la baschet. Și, din nou, i-am explicat că deja este un efort foarte mare pentru el, așa că dacă vrea să facă toate antrenamentele, trebuie să doarmă după amiaza trei zile pe săptâmână. Luni și miercuri a stat în pat câte o oră. N-a dormit, dar nici n-a comentat că de ce trebuie să stea. Pentru că a înțeles (și i-am și explicat de multe ori) că sportul sau orice altă pasiune ai avea presupune și unele sacrificii. Iar el a descoperit că iubește mai mult baschetul decât urăște să doarmă după amiaza.

De-a lungul timpului am tot remarcat acest aspect: că limitele pe care am încercat să i le stabilim doar din cauza unor frici sau anxietăți ale noastre, limite fără un fundament real, au fost cele la care s-a revoltat cel mai tare, simțind probabil că nici noi nu avem o bază reală pentru impunerea lor. Dar atunci când chiar am crezut și am simțit că se impune o limită, a acceptat-o mult mai ușor. Să nu înțelegeți însă că a fosr mereu cooperant. E copil, cum naiba? ☺ Dar asta nu înseamnă că noi ar trebui să devenim “old school” și să revenim la impunerea prin frică sau amenințări. Ba am auzit o chestie foarte mișto la unele familii, de contracte agreate și semnate între părinți și copii pe diferite teme, cu drepturi și obligații de partea fiecăruia, ca în orice contract serios. Cu penalizări și tot ce trebuie. Mi se pare o variantă foarte bună, mai ales pentru adolescenți.

Cu toții avem nevoie de limite. Așa cum avem nevoie cu toții să ni se explice de ce se impun acele limite. Altfel, fără limite sau cu ele impuse cu forța și fără explicații se ajunge la haos. Și atunci încep să apară problemele cu adevărat, nu? Uitați-vă în jurul nostru.

Sursa foto: https://oklahomacity.citymomsblog.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*