Despre engleza copilului meu. Dar, de fapt, despre lucrurile importante pentru noi.

– Hai, tati, întreabă-mă ceva în engleză!
– Ok, hai să vedem…what is a tall, old tree?
– …n-am înțeles nimic din ce ai spus…

Duamne ajută cu sportul!

Săptămâna trecută am avut prima întâlnire profesor – părinte cu profesoara lui Mark de la British Council, întâlnire ce a venit la aproximativ o lună și jumătate de când el a început cursurile acolo. Mi-a povestit că Mark este foarte atent, mereu vrea să răspundă, este cuminte și de multe ori îi dă în clasă chestii de făcut în plus, pentru că termină mai repede ca ceilalți.
Pe scurt, mi-a povestit acele lucruri clasice (zic eu) pe care le zice profesorul când are de-a face cu un copil care mai degrabă nu îi face probleme.
Am ascultat-o foarte atent, i-am mulțumit pentru feedback și i-am spus că deși apreciez aceste lucruri, pentru mine și pentru mama lui Mark ele contează prea puțin. Și că eu mă uit la un singur lucru: la dorința și la plăcerea cu care Mark vrea să vină la orele de engleză. Pentru mine acesta este singurul etalon după care mă iau, atunci când evaluez dacă locul acela e unul potrivit pentru el sau nu. Atenție! Nu potrivit în general, ci pentru copilul meu. Și că văzându-i bucuria din fiecare marți și joi, sunt convins că ea, profesoara, face niște lucruri grozave, deși nu știu exact care sunt acelea și nici nu vreau neapărat să le aflu altfel decât din poveștile copilului meu.

Să mă explic! Performanța școlară de orice fel nu este o prioritate în familia noastră, cel puțin nu în primii 5 ani (cu tot cu pregătitoare) de școală. I-am spus și lui Mark acest lucru și nu doar că o spunem, dar o și implementăm: nu îl punem să facă lucruri în plus (de fapt, uneori, când n-are chef îl lăsăm să meargă și cu tema nefăcută), nu îl întrebăm ce calificative a luat el sau alții din clasă, uneori uităm să-l întrebăm și cum a fost la școală. Ne uităm la bucuria lui din fiecare dimineață, la cât de fericit este la gândul că se va revedea cu învățătoarea lui și cu colegii. Și, așa cum i-am spus și doamnei de engleză, dacă la sfârșitul clasei a patra va ști să citească, să scrie și să socotească, pentru noi e suficient. Are timp suficient în gimnaziu și liceu să aprofundeze diferitele materii, dacă va dori acest lucru.
Liniștea lui este mai importantă pentru noi acum. Nu vrem să avem un copil care să se plângă că trebuie să meargă la școală sau la British Council un an întreg. Și, cum i-am spus și lui, la școală nu poate alege, tre să meargă, dar la engleză sau la baschet sau la orice altă activitate nu trebuie să meargă dacă nu vrea.

Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am ales să-l ducem la British Council să studieze engleza. Pentru că întrebând în stânga și în dreapta, am auzit despre ei că ar avea niște metode extrem de apreciate de copii. Mare atenție! De copii, neimportant dacă și de părinți, căci, uneori, noi, părinții, credem că știm ce-i mai bine pentru copiii noștri, dar nu e așa. Nu, mulți copii spun că le place să meargă la acolo pentru că acolo se joacă foarte mult.
Mark este la nivelul cel mai începător. Deci nu am nicio pretenție ca la sfârșitul primului an să vorbească precum la Oxford. Nu am nici măcar pretenția să vorbească bine. Dacă va fi așa, cu atât mai bine. Dar faptul că două ore pe săptămână se poate juca în engleză, poate cânta, număra, citi, scrie în engleză pentru mine este suficient. Am văzut asta de atâtea ori, nu doar la el, că informațiile se stochează undeva în creierul nostru și, atunci când va avea nevoie sau când va dori el să vorbească în engleză, ceea ce va fi învățat în acest an îi va fi de foarte mare folos.

Și ca să vedeți că am fost cât se poate de onest cu E., profesoara lui, i-am povestit inclusiv gluma de la începutul articolului, glumă pe care am și postat-o acum ceva vreme pe Facebook și care este cât se poate de reală. (Ok, pentru efect, am „comprimat-o”, în sensul că până să îmi dea acest răspuns, știuse să-mi traducă alte cuvinte.) Am râs împreună și am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze, așa cum îl văd pe băiatul meu ieșind din clasa de curs de fiecare dată. Și asta e tot ceea ce contează pentru mine: să am un copil care să se bucure de ceea ce face, indiferent câte lucruri va învăța sau nu va învăța.
Căci vorba aia: va ajunge el să se descurce să vorbească și în engleză, chiar de-ar fi să-l doară brațele făcând asta. ☺

sursa foto: British Council

1 Comment

  1. In Belgia școala începe cu grădinița. Deci fii-mea e la școală deja. Suntem niște părinți atât de denaturați încât habar nu am ce face fata exact la școală. Ne-au explicat educatoarele în mare ce activități au, mai zice și ea uneori pe acasă, dar nu pun multe întrebări. În schimb o aud cântând chestii noi, vorbește fluent franceză etc. Sierge cu plăcere la școală. Deși poate nouă nu ne place educatoarea sau toaleta sau… Am învățat în câteva luni că școala nu e despre mine, ci despre placerea ei de a o frecventa.
    Cât despre performanță, sper să avem înțelepciunea să ii susținem sa facă ce le place, nu ce credem noi că ar trebui.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*