4,129 views

Despre baschet, dar mai degrabă despre viață

Ieri și alaltăieri am fost cu Mark să vedem meciurile turneului final U18 la baschet masculin. Nu pot să vă descriu în cuvinte fericirea pe care am trăit-o văzându-l pe Mark cât de încântat a fost de întreaga experiență, de la făcut galerie, la aruncat la coș în timpul time out-urilor și până la dat mâna cu un jucător sau altul și mirarea combinată cu mândria lui că unul din ăia care făcuse vreo fază mișto l-a băgat și pe el în seamă. ☺ Știu că spun mereu că Mark poate să facă ce-o vrea el în viața asta și chiar așa și e. Și tare mult mi-ar mai plăcea ca unul din acele ceva să fie baschetul. ☺
Dar nu despre frustrările mele de fost baschetbalist născut talent și murit speranță vreau să povestesc astăzi, ci despre o chestie pe care am remarcat-o în prima zi de meciuri și care mi s-a confirmat și în cea de-a doua. Îm ambele zile am stat în primul rând din spatele băncilor de rezerve ale acelorași două echipe și am putut (asta mi-am și propus) să-i urmăresc foarte atent și foarte de aproape pe cei doi antrenori al căror nume nu contează, căci nu (neapărat) despre ei este vorba, ci despre ce reprezintă fiecare din ei.
Amândoi sunt tineri, amândoi îmi închipui că sunt foarte pasionați de baschet și știu o tonă despre acest sport și amândoi lucrează de multă vreme cu copiii. Dar doar unul dintre ei este un lider, din păcate.

Unul dintre ei, timp de două zile, a făcut ceea ce, din punctul meu de vedere, face un lider de carton sau unul fals: i-a certat non-stop, NON-STOP, pe jucătorii săi. A profitat de fiecare ocazie, de fiecare time-out să le explice cât trage echipa în jos locul lor prost. În timp ce meciul se desfășura și unul din băieții lui greșea, antrenorul îl înjura urât de tot, suficient de tare ca cei de pe bancă să îl audă (îl auzeam eu din spatele băncii). În niciun moment nu le-a insuflat acelor copii (de 17 – 18 ani) bucuria de a juca acel sport, de a se afla acolo, între cele mai bune patru echipe din țară. Sigur, echipa sa a jucat mai prost decât o face de obicei, dar asta nu e o scuză, căci, cum orice sportiv (și nu numai) știe, caracterul se clădește cel mai bine când e cel mai greu sau atunci când pierzi.

Celălalt antrenor nu este român. Habar nu am dacă are vreo relevanță, dar înclin să cred că da, pentru că mi se pare că cei doi sunt, din păcate pentru noi, destul de reprezentativi pentru ceea ce înseamnă școlile de antrenori din cele două țări.
Revenind, celălalt antrenor și-a încurajat băieții aproape tot timpul, și atunci când conduceau cu 20 de puncte și atunci când erau conduși cu 20 de puncte. În finala mare, pe care băieții ăștia au pierdut-o în fața unui adversar mai valoros (părere personală) ehipa sa a fost aproape de o revenire spectaculoasă în ultimele 10 minute EXCLUSIV datorită lui: le-a spus băieților că acelea sunt cele mai importante 10 minute din cariera lor de până acum și că trebuie să dea tot ce au “because tomorrow doesn’t matter”. Și apoi, timp de 10 minute a zburdat pe de-a lungul băncii alături de băieții lui, țipând de bucurie când făceau ceva bine și spunându-le să meargă mai departe când nu ieșea ceva.
De multe ori în acel final de meci, când schimba vreun jucător care ieșea în grimase de durere și extenuare de pe teren, îl lua pe după gât, îl pupa pe creștet și îi spunea:
– Good job, my son!
Sigur, eu sunt un sucker pentru astfel de vorbe, dar eu aș fi murit pe teren pentru el dacă îmi spunea mie așa ceva și asta au făcut și băieții lui: au dat tot ce-au avut mai bun din ei pentru și datorită lui, chiar dacă la final tot ce-au avut ei mai bun n-a fost de ajuns. Mai mult, pe finalul meciului, la o fază frumoasă făcută de echipa adversă, omul i-a aplaudat pe copiii ăia! Lucru pe care îl făcuse și cu o zi înainte. Iar la finalul meciului i-a luat pe toți în brațe (unii dintre ei plângeau în hohote) și i-a pupat.
Plus că în ambele meciuri se concentra mai mereu pe ce e de făcut, nu pe ceea ce fusese făcut deja.

Nu te naști lider. Nu devii lider nici măcar atunci când te numește cineva Șef peste vreun grup, în sport, acasă la tine sau la birou. Îți câștigi poziția de lider, în fiecare zi și prin fiecare gest. Din punctul meu de vedere, liderul trebuie să fie primul care să-și asume o înfrângere și ultimul care să-și atribuie o victorie.
Și, dacă faci lucrurile cum trebuie, zi de zi, ceas de ceas, ai șansa, din când în când, să fii martorul unui moment măreț: acela când un grup de oameni, de bună voie și nesiliți de nimeni, te urmează în vreo bătălie cu puține sorți de izbândă sau poate chiar în Iad pentru că știu că avându-te în fruntea lor, vor ieși din chestia asta mai puternici. Poate nu învingători, poate nu aclamați, dar mai puternici. Datorită ție.

Am avut mulți antrenori în viața mea. Doar pe doi îi voi purta mereu în sufletul meu într-un loc special dedicat exclusiv mentorilor. Nu știu dacă au fost cei mai buni antrenori, dar au fost oamenii care, nu știu cum, m-au făcut să-mi dau viața pe teren pentru ei și, implicit, pentru mine. Sper ca Mark să aibă în viața lui, sportivă sau altfel, cât mai mulți astfel de oameni. Căci în viață, în orice alegi să faci în viață, vei pierde de mult mai multe ori decât vei câștiga. Și e important să ai pe cineva alături în acele momente grele, cineva care să te inspire și să-ți dea putere să te ridici de jos când simți că nu mai ai nicio putere să te ridici de jos.

Antrenorii copiilor noștri, de baschet sau de orie alt sport, au această șansă: să facă din niște copii niște ADULȚI. Să-i pregătească pentru viață jucându-se. Să le insufle bucuria, dar și modestia de a fi învingători și firesul înfrângerilor.
Au șansa de a fi niște mentori pentru alții. Din păcate, puțini profită de ea.

PS Când am scris paragaful cu “Nu te naști lider” mi-au dat lacrimile. V-am zis că sunt un sucker la astfel de vorbe, chiar și atunci când le scriu eu. ☺

Sursa foto: https://basketballhq.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


viewporntube indobokep classicrentcar borneowebhosting informasiku classicborneorentcar bokep indonesia