Descoperirea

Prima oara a crezut ca e din cauza lui Schindler. Adica nu din cauza lui, ci a filmului despre el. Spre rusinea lui, Andrei a vazut acest film la 20 de ani de la aparitia lui. Nu putea spune de ce, pentru ca nu il evitase niciodata in mod intentionat. Doar ca asa se nimerise.
Dupa ce a vazut filmul intr-o seara, s-a dus la culcare avand probabil acelasi sentiment ca toti ceilalti oameni care l-au privit: “cum, Doamne iarta-ma, ajunge un om sa comita asemenea atrocitati? Ce mecanisme se pot declansa in creierul nostru care sa ne legitimizeze, in proprii ochi, astfel de actiuni?” Vineri de poveste scurta-FB cover
Si aceea a fost prima noapte in care l-a visat. Un baietel brunet cu ochi caprui, mic de statura, incotosmanat cu multe haine pe el si tremurand. De frica, probabil. Pentru ca atunci cand s-a trezit si-a amintit foarte clar expresia fetei acelui baietel. O expresie de groaza si implorare in acelasi timp pe care nu-si amintea s-o mai fi vazut vreodata.
N-a dat multa importanta nici visului si nici baietelului pentru o perioada. Apoi a realizat ca ajunsese sa il viseze aproape in fiecare seara. Deja ii era frica sa se culce, stiind ca il va revedea. Si nu-l deranja neaparat prezenta copilului, cat acea privire cu ochii direct in camera care pur si simplu iti rupea sufletul. De piatra sa fi fost si ai fi facut orice in acel moment ca sa-l salvezi pe pusti de orice era acel lucru care ii provoca groaza. Pentru ca intotdeauna visul se termina cu privirea copilului, niciodata Andrei nu reusea sa afle ce se intampla dupa.
Asa ca si-a cumparat DVD-ul cu Schindler’s List si l-a privit de nenumarate ori, incercand sa gaseasca acel cadru undeva prin film si sa scape o data de aceasta obsesie.
Dar oricat a cautat, nu l-a gasit acolo. Si nici in alte filme despre Holocaust. Nici in carti, documentare sau poze. Si a cautat mult si pentru multa vreme. El, antreprenorul de succes, increzator in fortele proprii si in valoarea lui, el, sotul iubitor si mereu tandru si atent, el, tatal grozav a 3 copii ajunsi toti la varsta adolescentei, el…el ajunsese o epava. Privirea acelui copil il urmarea peste tot, zi si noapte, iar pe el nu-l mai interesa nimic altceva. Singurul lui scop in viata devenise acela de a afla cine este baietelul si a incerca sa-l ajute. Sau macar sa afle ce i s-a intamplat.

S-a dus la terapie mai degraba de gura sotiei. Care nu-l mai suporta atat de nefericit. I-a spus ca ori se duce la un psiholog, ori se muta de acasa. Dupa vreo 2 sedinte de terapie, in care el nu a facut decat sa repete la nesfarsit ce vedea in fiecare noapte in vis, psihologul i-a spus ca el nu-l poate ajuta, dar ca ii recomanda sa il sune pe un coleg de-al sau, mult mai specializat in astfel de cazuri. Si i-a dat un numar.
“Astfel de cazuri!!??” Deci ajunsese un caz. Si unul grav, daca avea nevoie de un “specialist”.

Domnul Ionita era un batranel simpatic. Parea genul care vazuse si auzise multe la viata lui si care nu se speria foarte usor. Nici povestea lui Andrei nu l-a speriat absolut deloc. L-a ascultat cu rabdare pana la final, cu o privire foarte calda pe care Andrei n-o mai intalnise de multa vreme la vreun interlocutor. Apoi l-a intrebat daca nu vrea un ceai. Dupa ce i-a adus ceaiul, s-a asezat in fata lui si i-a spus simplu:
– Uite, Andrei, oricat de socant iti va suna asta, eu sunt convins ca tu retraiesti in acel vis o bucatica dintr-o viata anterioara de-a ta. Da, convingerea mea este ca noi, oamenii, traim mai multe vieti. Si ca, dintr-un motiv pe care nu l-am aflat inca, unora dintre noi ne raman adanc imprimate in creier bucatele din acele vieti. Care la un moment dat ies la suprafata. Am mai intalnit cazuri ca ale tale si cred ca te pot ajuta. Daca esti de acord sa facem o sedinta de hipnoza, cred ca impreuna putem descoperi cine este acel baietel si ce s-a intamplat cu el. Stiu ca nu ma crezi, nimeni nu o face, dar stii unde ma gasesti si cand o sa fii pregatit, eu tot aici voi fi.

S-a hotarat repede. Mai rau decat se simtea acum, nu avea cum sa se simta. Domnul Ionita l-a primit, l-a asezat confortabil pe canapea, i-a spus sa se relaxeze, a dat drumul la inregistrarea video si audio si a inceput sa numere invers si sa-i spuna tot felul de lucruri……….

Cand s-a trezit, nu-si mai aducea aminte de nimic. Nici n-a stiut unde se afla pentru vreun minut. Apoi a vazut privirea zambitoare a Domnului Ionita.
– Ei, cine-i baiatul?
– Nu vrei sa-ti fac un ceai?

E noapte si e frig in ghetou. Nu se aude nimic. Locul pare gol si parasit. Dar nu e asa. Mai sunt unii care se ascund. Din cand in cand se mai aude cate o impuscatura sau doua. Inseamna ca i-a mai gasit pe unii. La ora asta nu se mai iau prizonieri.
Eu stau lipit de un perete. E ultimul loc in care as vrea sa fiu.
Deodata aud langa mine niste urlete de femeie si tipete de copil. De dupa colt apar 3 soldati tragand dupa ei ceea ce banuiesc a fi o mama si baiatul ei.
– Herr Hauptmann, i-am gasit ascunzandu-se intr-un semineu!
– Domnule, va rog, va implor! tipa femeia si se arunca la picioarele mele.
Dupa ce ca mi-e frig, mai trebuie sa indur si urletele asteia.
– Taci!
– Va rog, fac orice imi spuneti, numai nu-mi omora…
Nu apuca sa termine pentru ca o impusc. Doar am rugat-o sa taca. Ce naiba nu intelege, sunt si eu obosit, am avut o zi lunga!
Cu pistolul in mana ma intorc spre copil. Si privirile noastre se intalnesc. Am mai vazut oameni infricosati care imi cerseau din ochi mila, dar groaza ca cea din ochii acestui copil n-am mai intalnit niciodata. E superb! Ma opresc o secunda pentru a ma delecta cu aceasta priveliste. Imi doresc sa imi amintesc de aceasta clipa pentru totdeauna!
Ma indrept spre el si il mangai usor pe crestet. El nu-si desprinde ochii de ai mei. Este atat de frumos! Apoi il impusc. In cap. Un glont. Si inca unul.
– Si ce simti in acel moment? se aude pe inregistrare vocea Domnului Ionita.
– Nimic. Absolut nimic. Ba nu, mint. Mi-e scarba…pentru ca pe cizmele-mi impecabile a sarit un pic de sange…si de creier. Nu-mi place asta deloc.

Sta singur intr-o parcare de mall. Nici nu mai stie cat timp a trecut de cand e acolo. S-a uitat la inregistrare de atat de multe ori. Daca ar fi doar inregistrarea audio, n-ar crede ca e adevarat. Dar se vede. Pe el insusi, pe Andrei Cretulescu povestind sub hipnoza, foarte relaxat si fara nicio urma de remuscare, cum a impuscat intr-o seara o mama si pe copilul ei. Si cum asta i s-a parut ceva superb!
A varsat deja de vreo 3 ori. A si lesinat o data. A urlat fara intrerupere vreo 5 minute. Acum doar sta. E un fel de a spune, pentru ca de fapt creierul sau lucreaza la turatie maxima.
“Nu se poate sa fie adevarat…e o greseala, nu exista vieti anterioare….dar de unde sa stiu eu toate astea….m-am dus la Ionita asta fara sa-l verific…dar eu sunt roman, nu neamt…sigur exista o alta explicatie…eu nu sunt un criminal…am prieteni evrei, am parteneri de afaceri…n-am facut niciun rau nimanui vreodata.”
Printre toate gandurile lui, mai aude si franturi de discutie cu Domnul Ionita: “e greu de digerat…nu esti vinovat….avem mult de lucru….ai nevoie de familia ta….nu esti vinovat.”
Deodata, in tot acest tumult, in capul lui se face liniste si tot ce ramane este imaginea blanda si zambitoare a Domnului Ionita care ii spune:
– Nu mai conteaza ce ai fost pentru ca asta nu mai poti schimba. Conteaza doar ce alegi si incerci sa fii!

A ajuns acasa si, dupa foarte multa vreme, au luat masa ca o adevarata familie. A fost cel mai greu lucru pe care a trebuit sa-l faca in viata lui, dar nu s-a lasat doborat.
Apoi s-a dus sa faca o baie lunga. A inchis ochii si a lasat apa rece sa curga peste el, sperand sa-l trezeasca din acest cosmar. Cand i-a deschis, baietelul era langa el…..“Conteaza doar ce alegi si incerci sa fii!”
– Iarta-ma! a soptit. Si ochii i s-au umplut de lacrimi. S-a lasat sa alunece pe gresia uda si rece si si-a plans tot sufletul acolo. A plans de durere. A plans de rusine. A plans pentru copilul acela si pentru mama lui. Si pentru toti ceilalti care au mai fost. A plans cat pentru o viata. Sau mai multe.
Cand a iesit din dus, sotia lui era deja in pat, citind o carte. Deja invatasera sa se ignore unul pe celalalt….”Conteaza doar ce alegi si vrei sa fii!”
– Iubito, trebuie sa-ti spun ceva…Si, dupa ce iti povestesc, in caz ca nu o sa vrei sa fugi, trebuie sa ma ajuti sa fac ceva…

Au trecut cam 9 luni de la Descoperire si Andrei parcheaza masina in fata casei. Se da jos, ocoleste grabit masina, deschide usa din spate si zice, zambind fericit:
– Bine ati venit acasa!
Prima se da jos sotia lui. Apoi, din spatele masinii, se mai ivesc, timide, 2 capete.
Marius si Mihaela sunt gemeni. Parasiti de mama la nastere, acum aproape 3 ani, au invatat sa faca un singur lucru: sa supravietuiasca. Nu stiu ce inseamna “acasa”, pentru ca pana azi n-au cunoscut acest cuvant.

Azi insa, viata lor anterioara s-a incheiat. Azi incep, cu totii, o viata noua.

2 Comments

  1. Laura, multumesc! Asa cum am scris cu ceva vreme in urma, uram comentariile literare cand eram mic :). De aceea sunt impresionat ( si nu sunt ironic) de cat de frumos ai descris tu ce am scris eu. mersi inca o data!

  2. Ce poveste! Si ce suferinta crunta cu gust de remuscare e nevoie sa ne rascoleasca cateodata pentru o fapta de bunatate memorabila.
    Multumesc ca ne-ai impartasit-o! Mi s-a zbarlit pielea, de la inceput si pana la sfarsit!
    Dau si eu un share, cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*