De ce sunt uneori un tată enervant

– Of, ce mă enervezi! Nimic nu mă lași să fac! Ești foarte enervant!

Așa mi-am început weekendul, când sâmbătă dimineața, pregătindu-ne să ieșim din casă, nu mai știu ce i-am zis de nu i-a convenit lui și mi-a aruncat vorbele astea. Nu e ca și cum nu le-aș mai fi auzit. De multe ori. Nu e ca și cum mă lasă rece, că de cele mai multe ori nu mă lasă. Dar copilul are dreptate: nu sunt puține momentele când sunt sau mă comport foarte enervant. Și am stat să mă gândesc care ar fi motivele pentru care fac asta…

1. Pentru că greșesc de foarte multe ori. De mult mai multe ori decât mi-aș dori să recunosc. Greșesc pentru că mă cred mai deștept sau mai informat decât sunt, greșesc pentru că nu sunt atent la ceea ce-mi spune el, greșesc pentru că mă gândesc că știu eu mai bine când, de atâtea ori, mi-a demonstrat că nu este așa sau că, cel puțin, calea mea nu e singura care care poate sau trebuie urmată. Da, greșesc mult.

2. Pentru că sunt încăpățânat. Și mi-e greu de multe ori să(-mi) rcunosc că nu am dreptate. Așa că încerc să îmi impun punctul de vedere, deși știu că nu e bine ca mine. Dar, apropos și de punctul 1, nu e ușor să accepți de fiecare dată că ai greșit. Că se poate și altfel. Că nu ești tu Domnul Știe Tot sau Rezolvă Tot.

3. Pentru că nu am răbdare. Ok, aici trebuie făcută o precizare, una pe care părinții o știu foarte bine: oricâtă răbdare ai avea ca părinte, niciodată nu e suficientă. Mi-am dezvoltat foarte mult răbdarea în ultimii 7 ani și sunt mult mai puțin repezit. Dar, fratele sau sora mea, când îl văd uneori cum se chinuie să-și pună un pullover sau să-și lege un șiret sau să mănânce sau să ce vreți voi, pur și simplu simt că dacă nu intervin, o să explodez! Știți senzația, nu? Și atunci intervin, și probabil nu am cel mai potrivit ton sau nu am înțelegerea necesară sau mai știu eu ce și, da, devin enervant. Dar, credeți-mă, uneori să fiu considerat enervant este varianta bună între cele avute la dispoziție. ☺

4. Pentru că sunt obosit. Nu e o scuză, e o realitate. Ca orice părinte, îmi iubesc copilul mai mult decât pot sau vreau să explic altcuiva. Dar din când în când mi-ar plăcea să fiu lăsat naibii în pace. De câteva ori, probabil pot să le număr pe degete, acest lucru s-a întâmplat. În restul situațiilor, zero fucks were given pe ceea ce-mi doream eu. Și știu că e firesc să fie așa, doar că uneori, reacția mea nu e cea dorită, nici măcar de către mine. Ar trebui să schimb asta/ Cu siguranță. O voi face? Cel mai probabil, nu. Hey, “cel mai bun tată” nu înseamnă “tatăl perfect”, ci mai degrabă “cel mai bun având în vedere situațiile date” ☺ .

5. Pentru că nu știu cum să fiu altfel. Da, sunt momente când vreau să fiu nesuferit: pentru că am avut o zi proastă, pentru că sunt nervos, supărat, trist etc, pentru că nu știu de ce, dar vreau să-i fac pe cei de lângă mine să sufere și ei, că poate așa mi-e și mie mai ușor. Nu e o chestie conștientă, iar atunci când o realizez, fie o verbalizez, fie încerc să schimb ceva, dar adevărul este că se întâmplă.

Și în final, dar nu în cele din urmă, pentru că dacă ar exista un job description al meseriei de părinte, “a fi enervant” ar trebui să fie trecută la îndatoriri. Tuturor ne place când copiii ne spun că suntem cei mai buni, că ne iubesc, că îi facem fericiți etc. Pentru că e într-adevăr minunat când reușim aceste lucruri. Dar avem și foarte multe responsabilități față de ei, avem datoria de a le stabili limite (sigur, puse cu blândețe, dar tot limite sunt), avem datoria de a le refuza anumite plăceri sau cereri și uneori avem datoria de a-i pune să facă lucruri pe care nu și le doresc. Nu avem ce face, și asta înseamnă să fii un părinte bun: ca din când în când să-ți asumi că vei alege să fii părintele copilului tău, chiar dacă asta va însemna ca în acel moment el să nu te considere prietenul lui, să-ți spună că te urăște sau că ești cel mai rău părinte din lume. Aceste lucruri le vom auzi oricum, așa că mai bine să le auzim făcând lucruri care chiar să îi ajute pe termen mediu și lung.
Obiectivul nostru ca părinți, nu ar trebui să fie, zic eu, să luăm un premiu de popularitate. Dacă vine și ăsta la un moment dat, e cu atât mai bine. Obiectivul ar trebui să fie să ajutăm niște copii, copiii noștri, să ajungă Oameni Mari. Indiferent că ne vor mulțumi vreodată pentru asta sau nu. Nu cred că i-am făcut pentru a primi mulțumiri. I-am făcut pentru a ne duce specia mai departe și a se bucura de o viață cât mai frumoasă. Iar asta vine cu multe drepturi și chestii mișto, dar și cu o serie de responsabilități. Pe care ar fi foarte bine dacă le-am învăța de acasă, de când suntem mici.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*