De ce scriu, bărbat, fiind, despre ceea ce simt

Eu nu pot să plâng. Mă uit de multe ori la Iulia și la Mark și la mulți alți oameni ce ușor le vine să facă acest lucru și ce ușurați se simt după aceea și îi invidiez sincer. Da, mă emoționez des, mi se pune nodul în gât, mai vărs și câteva lacrimi, dar să plâng sănătos îmi este foarte greu. Atât de greu încât cred că știu toate momentele din viața mea în care am plâns. Ultimele două dăți au fost în 2010, când mi-a murit câinele și în 2015 când mi-a spus cineva niște cuvinte frumoase care m-au emoționat puternic. Deci am plâns doar de două ori în ultimii mai bine de 10 ani. Sigur, dacă îi întrebi pe alții, ar spune că faptul că am plâns de două ori în 10 ani mă face un mare plângăcios. ☺

Și poate e normal pentru ei să gândească așa, pentru că asta am fost învățați, nu? Că nu e în regulă să simțim chestii nasoale, că e important să blocăm emoțiile negative, pentru că ele ar spune despre noi că am fi niște oameni răi și, mai mult, dacă ești băiat care aspiri ca la un moment dat să devii un bărbat adevărat, nu plângi. Suferi în tăcere, urli, bravezi, te manifești ca un tip dur, dar nu plângi! Și uite așa am ajuns, cred eu, o generație de bărbați adulți handicapați emoționali. Când mugurii unei emoții încearcă să spargă învelișul nostru interior dur, vrând să iasă la suprafață, noi îi călcăm în picioare, îi strivim pentru că nu știm ce altceva să facem. Nu suportăm acele trăiri. Nu, e mai rău decât atât: știm că nu avem voie să simțim acele lucruri, așa că le ignorăm, păcălindu-ne că de fapt nu le-am avut niciodată.

Iar chestia asta mie mi se pare extrem de dăunătoare. Ceea ce, dacă ne-ar dăuna doar nouă, ar mai fi cum ar mai fi. Dar când realizez că acest comportament al nostru ar putea fi luat drept exemplu și de către generația următoare, mi se pare o tragedie. Așa că scriu despre asta.

Scriu pentru că am înțeles că ceea ce simțim nu putem controla. Putem controla ceea ce facem în urma acestor emoții. Putem încerca să înțelegem de ce am simțit la un moment dat ceea ce am simțit. Dar ce simțim, simțim și ar trebui să acceptăm cu toții asta. Căci aceste emoții, pozitive sau negative, pe care le avem nu ne fac oameni mai buni sau mai răi. Dar ne fac oameni, cu trăiri, cu sentimente, cu imperfecțiuni. Oameni reali, oameni onești, oameni vulnerabili, oameni perfectibili. Așa cum cred eu că ar trebui să ne arătăm în fața copiilor noștri. Niște modele mult mai aproape de realitate și mai ușor de urmat.
Să-mi conștientizez emoția pe care o simt la un moment dat, oricare ar fi, să mă uimesc de prezența ei: Hey ce chestie! Uite, nu mă așteptam să simt asta, acum. Oare de ce? a fost, pentru mine, una din marile descoperiri ale acestei vieți. E un proces continuu, care uneori mă bucură, alteori mă surprinde sau mă enervează, dar mi-e mult mai bine cu mine de când fac acest lucru.

Scriu pentru că aceasta este varianta mea cea mai ușoară de exteriorizare. Mi-e mult mai ușor să scriu lucruri, decât să le spun pe gură. Scriu pentru că îmi este terapeutic. Nu plâng, nu urlu, nu dau cu pumnii în pereți. Alerg. Alerg mult de tot. Și scriu. Și mi se întâmplă adesea când scriu să mă ia așa o senzație inconfortabilă: încep să aștern niște cuvinte sau vreo idee și simt cum mă ia cu călduri, cu disconfort, cu dorința de a nu mai scrie. Iar în acel moment mă hotărăsc dacă vreau să merg mai departe atunci sau nu. Dar conștientizez că se întâmplă asta. Și scrisul m-a ajutat mult la această contientizare.

Scriu despre ceea ce simt pentru că mi-e frică. Mi se pare că de ceva vreme suntem într-un proces accelerat de dezumanizare, atât metaforic, cât și la modul cel mai real, cu toți roboții ăștia cu care vom conviețui mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Scriu pentru că aș vrea ca și generația lui Mark și cele care vor veni după, să se bucure de umanitatea noastră. Trăirile pe care le avem datorită emoțiilor noastre mi se par un dar, indiferent care sunt ele. Ne fac să ne simțim atât de vii, atât de puternici, încât mi-e groază să mă gândesc la o lume fără ele. Așa că încerc să-mi aduc și eu contribuția la propagarea ideii că e normal să simțim, că e în firescul lucrurilor. Că e la fel de bine să râdem cu poftă și în hohote cum e să plângem de să sară cămașa de pe noi.

Și mai scriu tocmai pentru că sunt bărbat. Statisicile Facebook îmi arată că undeva la 80 – 90% din reacțiile de pe pagina mea sunt ale doamnelor. Dar sunt convins că mă citesc și ceva bărbați, pe care fie îi enervează ceea ce scriu, fie sunt de acord, dar nu li se pare suficient de “bărbătesc” să arate acest lucru. E ok, și eu mai fac așa. Dar ceea ce mi-ar plăcea să cred că se întâmplă arată în felul următor: undeva în lumea asta mare, un bărbat, un tată citește o bucată din acest articol și apoi, nervos, închide blogul meu, supărat că iar scriu “căcaturi de-astea”. Doar că, în loc să uite imediat ceea ce simte în acel moment și să intre repede pe vreun site de sport sau de știri, ca să-i treacă starea tâmpită pe care i-am indus-o eu, se oprește puțin din ceea ce face și se gândește: Băi, dar de ce simt eu așa când citesc astfel de lucruri? De ce mă deranjează? De ce nu pot citi relaxat un astfel de text?

Mi se pare un start excelent pentru o călătorie care se poate dovedi cea mai spectaculoasă a vieții oricăruia dintre noi: călătoria descoperirii de sine. Și călătoria înțelegerii că e ok să simțim și să fim, uneori, vulnerabili. Că nu e semn de slăbiciune, ci de umanitate. Indiferent că suntem bărbați sau femei.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*