Dacă te-ai putea întoarce în timp, ți-ai schimba copilăria?

Astăzi la radio l-am avut invitat pe Robert Diaconeasa, aka Daddycool, care a povestit că s-a apucat de proiectul lui foarte mișto – primul vlog caritabil din România – pentru că la un moment dat în viața sa de copil, când i-a fost greu, și-ar fi dorit să fie niște oameni care să îl ajute, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Și atunci s-a hotărât să facă el acest lucru pentru cât mai mulți copii de azi.

Pe cât de mișto mi se pare ideea lui, pe atât de pertinentă mi se pare întrebarea mea, pe care i-am și adresat-o live: Dacă ai putea să alegi să ai copilăria pe care ai avut-o, știind ce urmează să faci, sau să ai o copilărie fericită, neștiind dacă vei mai avea “drive”-ul să faci aceleași lucruri, ce ai alege?
Dacă vreți să aflați răspunsul lui, va trebui să ascultați podcastul. ☺ Eu vă pot spune răspunsul meu la această întrebare, printr-un exemplu concret:

Sunt un tată care se joacă extrem de mult cu copilul său. Am făcut asta din primele sale zile de viață și continui să o fac și astăzi. Iar când el mă roagă să ne jucăm și eu îi spun că nu pot, nu vreau sau n-am chef, în secunda doi mă cuprinde un asemnea sentiment de vină pe care mi-e greu să îl descriu în cuvinte.
De ce se întâmplă asta? Răspunsul pe care am reușit să mi-l dau eu este că nu cred că tatăl meu s-a jucat cu mine când eram mic vreun joc de dragul jocului. Singurele jocuri pe care le-am jucat împreună au fost meciurile de Șeptică și de Table, adevărate competiții între noi, care ne ofticau când pe unul, când pe celălalt. (aș putea scrie și despre acest aspect un articol întreg ☺ ). A făcut multe alte lucruri grozave tata…și multe prostii, ca orice părinte, dar de jucat, nu s-a jucat cu mine. Nu am nicio memorie cu el alergând după mine, luptându-se cu mine, construind lego împreună sau sărind plin ploaie. Poate s-au întâmplat, deși mă îndoiesc, dar au fost atât de rare, încât nu le mi țin minte. Aici trebuie să adaug că tata a fost plecat în străinătate mult între 3 și 9 ani ai mei, lucru care ne-a afectat relația până în ziua de azi.
Încerc eu acum să supracompensez lipsa tatălui din jocurile copilăriei mele? Cu siguranță. Este acesta un motiv suficient de puternic pentru a mă face să simt că indiferent cât m-aș juca cu Mark, nu e destul. Din nou, cu siguranță! Are Mark de câștigat de pe urma traumei mele? Da! Aș fi fost altfel și m-aș fi jucat la fel de mult, părinte fiind, dacă tata s-ar fi jucat cu mine? Nu știu.

Nu știu asta, dar sunt convins de un alt lucru: că un copil care primește tot ce are nevoie de la părinții săi (și aici mă refer la timpul lor și la dragostea lor necondiționată, în niciun caz la banii lor) va deveni un adult echilibrat. Un adult mult mai calm, mai liniștit, mai sigur pe sine, mai încrezător decât mine și mulți alții din generația mea și nu numai. Un parenting care să aibă în centru bunăstarea, fericirea copilului nu are cum să fie un lucru rău și nu are cum să fie vreodată în exces. Cine a suferit vreodată pentru că a fost un copil sau un adult iubit? Nimeni, căci iubirea, ca cea mai puternică forță pe care o avem la îndemână, scoate tot ce-i mai bun din noi.

Cred că teoria conform căreia tot ce nu te omoară, te întărește este o mare tâmpenie. Ba chiar citeam zilele trecute, o adaptare a dictonului de mai sus, mult mai corectă: tot ce nu te omoară, îți lasă niște urme adânci. Nu ar trebui să suferim când suntem mici, doar pentru a reuși în viață. Căci asta ar însemna ca indiferent câte lucruri mărețe am face în această viață, să fim mereu mânați de sentimentul de frică: frica de a nu avea un acoperiș deasupra capului, frica de a nu avea ce mânca, frica de moarte sau, cea mai groaznică dintre ele, după părerea mea: frica de a nu fi iubit. Frica de a nu fi suficient de bun pentru a merita iubirea.

La fel cum i-am spus și lui Robert, o spun și aici: niciun copil de pe lumea asta nu ar trebui ă aibă o copilărie nefericită. Niciun copil nu merită să nu fie iubit. Niciun copil nu ar trebui să sufere și niciun copil nu ar trebui să fie mânat în viață de frica de a nu mai trece prin ceea ce a trecut în primii ani de viață. Este o greutate mult prea mare pentru oricine, darămite pentru un copil.

Așa că da, dacă aș putea, eu mi-aș schimba copilăria. Mi-aș dori să fi avut parte de mai multă joacă în viața mea. Sunt convins că m-ar fi ajutat mult acest lucru și, chiar dacă astăzi aș fi fost un alt om, n-am vreun dubiu că tot aș fi fost un tată grozav pentru Mark. Altfel poate, dar tot grozav. Căci măcar nu mi-ar fi fost niciun moment teamă că prin comportamentul meu l-aș putea expune și pe el la sentimentul neplăcut de a nu avea amintiri de joacă cu tatăl său.

Voi…voi dacă ați putea, v-ați schimba copilăria?

Sursa foto: http://childrendreams.net/take-time-play-children/

2 Comments

  1. Salut! Te citesc de ceva vreme, și uite că a venit și vremea să comentez :-). Când am citit titlul, eram convinsa că o să zici că nu ai schimba nimic, că schimbând ceva nu ai mai fi tu cel de acum, etc, știi teoria. Ba chiar mă gândeam că nici eu nu as schimba, că traumele și cicatricele sunt un soi de medalii pentru că I lived to tell the story. Și imediat ce am terminat gândul ăsta, mi.am dat seama că nu îmi aparține, nu simt de fapt așa. Adică da, sunt mândră că am reușit să transform măcar o parte din suferință în energie, in drive.ul de care ziceai. Dar, fuck, no, nu era nevoie de ea!! Și nu mai vreau să.mi strâng la piept durerea și traumele din copilărie, I’m so ready to let them go. So, da, fără doar și poate, aș schimba, mi-aș da o copilărie fericită, foarte fericită, fără nicio umbră și nicio tristețe. Fix cum merită orice copil.
    Mulțumesc pentru că mi.ai dat ocazia să mă gândesc la asta!

Leave a Reply to Andreea R. Cancel reply

Your email address will not be published.


*