Cum m-a învățat copilul meu cum să-l învăț să meargă pe bicicletă

Nu știu dacă am vreo ambiție personală în ceea ce-l privește pe Mark, sper ca de-a lungul vieții lui să mă ducă suficient de mult capul încât să-i fiu mai degrabă sprijin în ce vrea să facă, nu să încerc să-l conving să facă ce vreau eu. Dar să meargă pe bicicletă a fost o chestie pe care mi-am dorit-o mult de tot. Mai mult decât ar fi trebuit și mult mai mult decât și-a dorit el. Cred că a fost din cauză că am luat-o ca pe un eșec personal atunci când nu mi-a ieșit. Sau poate pentru că îmi dădeam seama că pun prea multă presiune pe el, dar nu știam cum să mă opresc și asta mă frustra și mă făcea să-mi vărs frustrarea pe el.
Cert este că după vreo patru ani de la prima încercare și două biciclete (una primită cadou, alta achiziționată) care au stat mai degrabă degeaba, am zis că poate, dacă ne vede și pe noi mergând cu bicicleta, acest lucru îl va face să-și dorească și el. Așa că la început de iunie ne-am înființat la Intersport Băneasa pentru a ne lua toți trei biciclete. Ni le-am ales fiecare și apoi, când am trecut la echipamentele adiacente (căști, claxoane, stopuri etc), am început să discut cu Iulia dacă ar fi o idee să-i luăm, din nou, și roți ajutătoare. Auzindu-ne, consultantul Intersport ne-a spus scurt:
Nu-i luați, mai rău îl vor încurca…Aveți încredere în mine.

Adevărul este că eu, cel puțin, doar de un astfel de impuls aveam nevoie, mai ales că toate articolele pe care le citisem pe această temă, spuneau același lucru: mersul pe bicicletă este doar despre echilibru, iar roțile ajutătoare exact asta  fac – îi înlocuiesc copilului nevoia de a învăța să-și țină singur echilibrul.
Așa că i-am urmat sfatul acelui om, ne-am luat bicicletele și echipamentele de protecție și am plecat cu speranța mea că în curând vom fi o familie care va putea ieși în weekend cu bicicletele, în loc de mașină.

Doar că a doua zi, am (re)început să fac aceleași greșeli pe care le făcusem și în ocaziile anterioare: am început calm să-i explic în teorie ce trebuie să facă, pentru ca apoi, destul de repede, să mă enervez că nu făcea ce consideram eu că ar fi trebuit să facă. Ceea ce era frustrant nu doar pentru mine, dar mai ales pentru el. Vedeam că începe iar să urască bicicleta, ceea ce îmi crea o panică și o stare de nervi pe care bănuiesc că au mai încercat-o și unii dintre voi. Eu mă panicam, apoi mă enervam, îi reproșam lucruri, iar el spunea că nu mai vrea să încerce. Offff!
M-am uitat pe net și am găsit un film pe youtube, în care cineva explica că ar trebui să uite de pedale, să împingă bicicleta cu picioarele și apoi să și le ridice, pentru a înțelege cum își poate ține echilibrul. Mi s-a părut o metodă deșteaptă, așa că am ieșit să încercăm asta. Nu i-a plăcut. Nu știu de ce, dar nu îi ieșea. Eu tot îi spuneam că am văzut eu că așa se face, el îmi spunea că nu poate și nu îi place, eu o țineam pe a mea, până când s-a oprit, s-a uitat la mine și m-a întrebat:
De ce nu mă asculți și pe mine?
Și nu știu de ce, căci mă mai întrebase asta și cu ocazia altor „lecții” de bicicleală, dar de data asta l-am auzit. A fost ca și cum am suferit un scurt, dar intens șoc electric.
Ok, ai dreptate, îmi cer scuze…Spune-mi tu cum vrei să facem și așa facem.
Aș vrea să mă ții de șa și să merg în felul ăsta, așa mă simt cel mai în siguranță.

Nu doar că l-am auzit și am început să încerc să îl ajut să meargă pe bicicletă, nu să-l învăț (acum, uitându-mă în urmă, mi se pare o diferență uriașă), ci m-am și calmat. Și am putut să-i fiu alături. Atât. Să-l țin de șa, să-l încurajez când face bine și să-i spun că nu-i nicio problemă când nu-i ieșea câte ceva.
Cred că au fost vreo trei sau patru reprize de câte 15 minute de-a lungul câtorva zile în care am mers pe străzile din jurul casei, cu mine ținându-l de șa. În poza de aici, suntem la una dintre primele astfel de încercări.

 

Și apoi, într-o duminică după amiază cu multă ploaie, am ieșit noi doi și în timp ce-l țineam de șa, am realizat că, de fapt, își ține singur echilibrul. Așa că mi-am desprins mâna și după ce a făcut câțiva metri singur, l-am și anunțat că nu-l mai țin. Bineînțeles că s-a oprit în primul pom. Dar i-a plăcut, așa că a mai vrut o dată și încă o dată și încă o dată. Și ne-am dus în parcul ud și gol unde a reușit să dea mai multe ture lungi, de unul singur, iar pe una dintre ele am și filmat-o.

Cred că un mare avantaj în reușita lui a fost faptul că am fost doar noi doi. Căci în acea primă după amiază, nu vreți să știți de câte ori a căzut sau de câte ori a trecut razant (ca să nu zic nanometric) cu genunchii sau coatele pe lângă vreun colț de bancă sau un trunchi de copac. Doar că, fiind mai departe de el, am putut să-mi țin respirația sau să icnesc de spaimă suficient de încet încât să nu mă audă și apoi, când se întorcea spre mine, să-i spun că e foarte bine, că nu-i nimic și că să mai încerce o dată. Cred că dacă era acolo, în parc, orice mamă, cu atât mai mult Iulia :), și m-ar fi văzut ce făceam, s-ar fi putut gândi că sunt un tată ușor iresponsabil. Dar eu m-am gândit așa: are cască, nu merge cu viteză și e singur în parc. Deci nu se poate lovi prea rău și e important să nu prindă frică taman acum.

În acea după amiază de duminică am realizat că nu eu l-am învățat să meargă pe bicicletă. Ci am fost suficient de atent cât să-l las pe el să mă învețe cum vrea să fie învățat să facă acest lucru. Copiii au această capacitate, de a ști, de multe ori, ceea ce e mai bine și mai bun pentru ei. Și, de cele mai multe ori, verbalizează aceste lucruri. Doar noi, adulții, nu prea auzim și nu prea îi ascultăm. Ar trebui s-o facem mai des. Ne-am face și le-am face viața mai ușoară și mai frumoasă, cred.

Acest articol a fost scris cu sprijinul Intersport, o marcă în care eu am încredere. Mulțumesc celor care sprijină mărcile care sprijină celmaibuntata.ro

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*