19,702 views

Cum e să fii tată când ești mamă? – de Petronela Rotar-Cotoban

Cînd mi-ai pus prima oară întrebarea asta, primul răspuns (ăla despre care am învățat în terapie că e cel bun) a fost: nu ai cum. Fiindcă nu poți fi tată atunci cînd ești mamă. Așa că o să-ți spun despre asta și nu o să fie deloc amuzant.
Cînd eram foarte tînără, credeam că e absolut ok să faci copil pentru tine. Îl iubești pe Gigel, e dreptul tău să faci un copil cu el, iar dacă el nu e în zonă, nu vrea, nu poate, să-i fie de bine, te descurci și singură, important e să-i ai copilul. Boy, I was wrong! Am făcut un copil, iar tatăl a murit înainte să împlinească un an. Fără să îmi dau prea bine seama cum, am ajuns mamă singură la 22 de ani. Mai tîrziu, am divorțat și am sfîrșit mamă singură de doi copii. Dacă în al doilea caz a fost vorba de o alegere conștientă și mi-am asumat de la început consecințele, adică am fost în stare să gestionez situația și să țin aproape de tatăl fetei mele mici, să fim mereu acolo la aniversări, serbări, în vacanțe, mamă și tată prieteni, nu dușmani, în primul nu a mai fost nimic de făcut. Un tată mort e un tată mort și niciodată un tată vitreg nu va înlocui în sufletul copilului tatăl adevărat. E și șocul pe care îl au și căruia nu prea îi fac față părinții de copii adoptați, care au expectanța nerealistă ca cel mic să îi ia drept părinți adevărați și să uite că au și genitori naturali, care i-au abandonat sau au pierit. Ori asta nu se întîmplă, căci vorba aia, sîngele apă plată nu se face.
Tînără fiind, fără să am habar de cele de care m-am prins acum, da, am încercat să fiu tată în timp ce eram mamă. Fără succes, desigur. Am reușit să fiu doar o mamă cam capie – mamă urs mi-au zis copiii -, super protectoare, control freak. Am greșit de nenumărate ori, luînd decizii de una singură, pe deasupra și emoționale, fără să am o minte limpede cu care să mă consult. Finalmente, am ales ca acea minte limpede să fie una a unui terapeut, care să mă ajute în a fi o mamătată mai bună.
Dacă aș întîlni-o azi pe femeiușca aia care eram și care credea că e ok să ai copii de una singură, i-aș trage două palme de nu s-ar vedea. I-aș explica nevoia firească a copilului de a avea amîndoi părinții alături, durerea care rezultă atunci cînd lucrul ăsta nu se întîmplă, neputința îngrozitoare pe care o resimți atunci cînd nu poți alina nicicum asta. I-aș spune că e datoria mamei să-i ofere un tată copilului ei; că nu poți controla ce se va întîmpla mai departe, că poate va fi mai bine pentru copil ca ei să se despartă, însă măcar atunci, în momentul concepției, trebuie să se gîndească mai mult la copil decît la sine. Că nu faci copii pentru tine, ci pentru ei, iar asta înțelegi abia după ce devii părinte, orice îți trece înainte prin cap. Că e datoria ta în orice alt caz decît moartea să îl ții aproape pe omul cu care ai conceput un copil, de dragul copilului. Căci cel mic, pînă devine cel mare și apoi, are nevoie de amîndoi părinții. Firește, asta nu înseamnă să stai într-o relație toxică și pentru tine și pentru copil, mai ales pentru copil, folosindu-te de minciuna că o faci pentru copil. Fiindcă aia e doar o scuză a impotenței tale și îl va afecta mult mai tare pe cel mic. Ți-o spune un copil care a crescut auzind asta și care și-a dorit în fiecare zi a copilăriei lui ca ai lui să se despartă.
Nu poți fi și tată și mamă. Cine crede așa, se înșală. Se înșală pe spatele copilului, pe durerea lui, pe trauma lui. Mi se strînge sufletul cînd aud de părinți care se răzbună unul pe celălalt folosind copiii drept arme. Arma aia sfîrșește prin a fi cel mai tare rănită. Copiii au nevoie de ambii lor părinți.
Fiica mea cea mare nu va fi niciodată la fel ca un copil care a crescut cu tată. Nu am reușit niciodată să-i fiu tată. Faptul de a-i fi lipsit un tată și-a pus adînc amprenta pe personalitatea ei. Alegerile ei de viață vor fi întotdeauna, cel mai adesea inconștient, influențate de faptul că tatăl ei a murit înainte de a fi fost destul de mare încît să aibă amintiri despre cum e să ai un tată. A suferit și va suferi din cauza asta. Iar eu nu am putut face nimic în privința asta. I-am fost și îi sunt mamă, dar nu îi voi fi niciodată tată. Nimeni nu îi va fi. E o suferință numai a ei. Iar suferința ei va fi mereu o suferință a mea.
Recitind ce am scris, mi-am dat seama că, practic, orice ai alege în afara unei familii perfecte, iar familie perfectă nu am auzit să existe, greșești ca părinte. Nu ai nicio șansă să ajungi la vîrsta adolescenței copiilor tăi fără o roabă de vinovății, greșeli și reproșuri. No, acum chiar m-am speriat…

6 Comments on Cum e să fii tată când ești mamă? – de Petronela Rotar-Cotoban

  1. “Nu poți fi și tată și mamă. (…)Copiii au nevoie de ambii lor părinți.”
    Mă macina întrebarea: ce se întâmplă în situația în care tatăl nu vrea/poate să-și asume partea de a “a fi tată” și chiar asta conduce către divorț?

    Mă doare enorm că se întâmplă așa la noi, dar cum știu că nu pot forța pe cineva să fie ceva ce nu simte/poate să fie, mă tot întreb cum aș putea să fac să fie bine pentru copii pe viitor (în eventualitatea unui divorț si în viața de după). Avem doi băieți (4 si 6 ani)….

  2. Am dat like, desi ca parinte de copil adoptat am in continuare expectanta nerealista ca fiica mea sa ne considere parinti doar pe noi.Poate nu va fi asa,dar eu stiu ca noi doi, mama si tata ,i-am dat cata iubire am putut de mult.Dureros, dar cam ai dreptate in tot ce zici.

  3. Doamne, ce frumos poți sa impartasesti niste situatii atât de profunde si personale. Oamenii care stiu ca pot fi mai buni si fac eforturi pentru asta sunt perfecți, asa cu toate defectele lor.

  4. Nu prea sunt de acord. Un singur parinte poate tine silocul parintelui absent, desi e mai dificil, atata timp cat copiii vin in contact si cu persoane de sex opus celui care ii creste si ii educa, daca au alte modele in viata lor (in cazul de fata un unchi, verisori mai mari, bunici, un prieten bun al mamei). Rolul de ingrijitor i-l poate prelua orice alta persoana din familie, in timp ce rolul de educator este indeplinit in parte de gradinita, scoala dar si de un singur parinte bine informat si sprijinit de un specialist. In realitate se intampla destul de des ca sunt ambii parinti si totusi doar unul se implica cu adevarat in timp ce celalalt exista mai mult ca un ajutor financiar. si femeile pot la fel de multe ca si barbatii. Problemele copiiilor, poate si ale mamei, sunt de natura psihologica si pot fi f bine ajutate de un specialist. Starea si grijile mamei se transmit si copiilor. Un parinte in echilibru psihic si emotional poate orice.

    • Cred ca Petro nu se referea la nevoia unui copil de a avea un ingrijitor, un educator. Sigur ca rolul acesta poate fi preluat de oricine.
      Doar ca un parinte e mai mult de atat. Si acel ingredient in plus care face diferenta intre un ingrijitor, fie el si cel mai bun dintre cei mai buni si un parinte, eh ingredientul acesta se pierde odata cu disparitia parintelui din viata copilului. Si provoaca suferinta. Adanca.

    • Vorbesti din experienta? Putem intreba si copilul dupa ce implineste 21 de ani?Sper cu toata inima sa nu deranjeze intrebarile mele.Vreau sa ma asigur ca nu vorbim din “teorii” care sunt prea usor de enuntat de oricine si oricand, zau.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


viewporntube indobokep classicrentcar borneowebhosting informasiku classicborneorentcar bokep indonesia