Cum am devenit, practic, un manelist bulgar

Ca orice aventură care se respectă, și aventura noastră din weekend în Bulgaria a început în România. Căci, na, noi și prietenii noștri suntem părinți. Și știți ce au părinții? Nu, nu copii. Copii gălăgioși! E o mare diferență! Toată lumea își închipuie că, de cele mai multe ori, copiii sunt niște îngerași, niște ființe suave și sensibile, lăsate de cine știe cine pe Pământ pentru a aduce un zâmbet pe chipul adulților.

Nu și copiii noștri! Copiii noștri sunt gălăgioși, mofturoși, ofticoși, supărăcioși și multe alți de „oși” care nu îi fac pe ei să fie pe lista cu cei mai doriți oameni pe care să îi ai în preajmă. Asta nu ar fi vreo tragedie neapărat, dacă ei nu ar fi însoțiți de noi, ceea ce înseamnă că nici noi nu suntem niște unii pe care ai vrea să-i ai la masa de alături, mai ales într-o sâmbătă dimineață când ieși la o cafea pe care o speri liniștită. E, oamenii care s-au întâlnit cu noi sâmbătă în micuța cafenea de cartier…hai să spunem doar că au avut mare ghinion! Căci noi eram 7 adulți plus 4 bestii scăpate de la nebuni copii, fiecare urlând că vrea altceva și nevrând nimic din ce voiau ceilalți sau ce îi propuneau părinții săi.

Măi, oameni buni, când am părăsit cafeneaua, chiar mi s-a părut că am auzit un chiot de eliberare și parcă am văzut și niște confetti aruncat în sus de bucurie că nesuferiții îngerașii ăia mici au părăsit incinta. E, dar chiar nu-i bai, cred că mai sunt cel puțin 4 – 5 locuri prin oraș unde încă mai suntem acceptați. Când nu mai e nimeni altcineva în local.

Buuuun, hotărâți să traversăm Dunărea până la vecinii noștri la fel de urâți și săraci, pentru a mânca la un restaurant foarte bun din mijlocul unui câmp (la propriu), am zis să vedem cum ne împărțim copiii în mașini. Ăsta e un fel foarte politicos de a spune că am tras la sorți să vedem cine are nenorocul de a lua aproape toți copiii în mașină și cine primește 2 ore de libertate și de discuții doar între adulți, fără urlete, fără melodii cu căsuța din pădure și fără amenințări de lăsare la marginea miriștei dacă nu se tace imediat.

Hai să spunem așa: eu și soția n-am avut 2 ore liniștite. 3 copii în mașină care fac tot ce pot, uneori intenționat, de cele mai multe ori –  nu, ca să te enerveze, scot tot ce-i mai rău din tine. Dar, ca un avocat înfocat al parentingului democratic, pot să vă relatez, cu oarecare mândrie, că:
1. Nici de data asta n-am altoit pe nimeni.
2. Nici de data asta n-a scăpat vreunul neamenințat cu debarcarea.
3. Punctul doi pare să funcționeze pe termen scurt și nu dacă e repetat de multe ori, că nu te mai crede nimeni după aceea.

Tot cu bucurie pot să vă informez că și al 4-lea copil al grupului, care nemaiavând loc între ăștia trei anticriști copii, a trebuit să călătorească alături de părinții săi, a ajuns și el la destinație. Și, ca să nu vă țin în suspans, ne-am întors cu toții în România, nu suntem genul acela de părinți care să-și lase de tot copiii prin altă țară.

Gata, trecem de vamă, nu cade nici de data asta podul cu noi în Dunăre, trecem și prin țara asta care cică ar fi locuită, că n-am văzut vreun om pe drum și ajungem la acest han, unde mai fusesem și în toamnă și unde, într-adevăr, mănânci niște specialități de rață geniale. Ne dăm jos din mașini și ne lovește tăcerea câmpului. Preț de vreo 0.16 secunde, pentru că imediat ne lovesc niște acorduri muzicale ce în orice limbă sună a manele. Asta poate și pentru că sunt manele. Și nici nu se auzeau de departe, maxim de la 50 de metri de restaurant. Care avea toate ușile și geamurile închise.

Acuma, na, ne facem și noi un calcul simplu: un drum înapoi cu dracii ăștia mici pe stomacul gol, sau o masă savurată în ritm de manea? Și ne hotărâm că e totuși prânz, cât poa’ să cânte și ăștia, plus că… poate nu sunt chiar manele. Am mai fost și noi la petreceri prin București unde formațiile (nu de manele) cântau în reprize de câte 30 – 40 min și apoi luau și ele o pauză, deci probabil că așa urma să se întâmple și aici.

Și fix așa s-a și întâmplat: au cântat băieții aceia fără voce timp de 2 ore non-stop. Cu urcat pe mese (și ei, și mesenii), cu niște cover-uri de Pavarotti care l-ar face pe bietul italian să-și fi dorit să nu fi cântat vreodată, cu bani băgați la saxofon, cu filmat vocalistul care avea o lacrimă în colțul ochiului când cine știe ce-o fi cântat el, de jale sau de neiubire.

În timpul acesta, un grup șocat de români, aflat în salonul de lângă, salon de nefumători unde toată lumea fuma, se gândea că așa ceva nu are cum să ni se întâmple. Băi, dar știți cum merge rața cu maneaua? Cam cum l-ai pune pe un dinamovist să se bucure de caviar și șampanie pe stadionul din Ghencea, în timp ce ăia urlă în jurul său cu Steaua.

Noroc cu copiii noștri spectaculoși, care după ce au fost de acord să mănânce și ei ceva special ca să simțim și noi, ca părinți, că am făcut ceva bine, și anume caș pane cu cartofi prăjiți, s-au gândit să ne arate că toate investițiile în educația lor nu au fost în zadar și că au un viitor asigurat, fiind preocupați de lucruri importante. Mai exact, au ieșit afară și au aruncat cu bețe într-o băltoacă acoperită cu mătasea broaștei și s-au nămolit din cap până-n picioare, ba una dintre ei era să și cadă în băltoacă. Mânca-i-ar tata pe ei de genii, nu mi-e frică, are cine să ne plătească pensiile!!

Dar….dar, după ce am plecat abia când petrecerea manelistă părea să înceapă, deși ea practic se pornise de cel puțin 2 ore și jumătate, căci abia atunci se porniseră chiuiturile și cei doi vocaliști (alo, păi nici măcar asta nu știți, că orice formație de manele alternativ-soft – pop –rock are cel puțin 2 vocaliști!?!) cântau la unison…revenind, după ce am plecat spre casă, copilul a zis că merge el în mașina prietenilor săi. Mamă ce bucurie pentru vreo 24 de kilometri, până când a zis că gata, acum vrea înapoi la el în mașină! Așa mi s-a umplut inima de bucurie să-l văd coborând din mașina prietenilor și venind spre a noastră. Și nu, nu mi-a trecut prin gând ce s-ar întâmpla dacă aș demara chiar atunci în trombă, dacă asta l-ar marca pe viață, dacă ar fi un sentiment eliberator, dacă m-ar și m-aș putea ierta? Nu, creierul meu încă gândea în ritm de manea bulgărească de calitate medie, căci nu-mi închipui ca ăia să fi fost un fel de Hristo Salamski sau Adrianov Copilul Minunski al bulgarilor. Nu păreau, nu aveau suficient aur pe ei și tricoul saxofonistului era scris mare cu „Love Moschino”, nu cu „Lui Viuton”.

Ajunși la graniță, m-am întrebat ca de fiecare dată de ce podul dinspre noi înspre bulgari costă 3 euro și invers doar doi? Adevărul că pe partea noastră e și mai mișto, plus calitatea oamenilor și banda aia în plus. A, nu e nicio bandă în plus? E, aia e, la noi costă mai mult, căci banii aceia chiar se folosesc pentru investiții în infrastrucură….

Și, ca povestea să aibă un final fericit și o rotunjime frumoasă, duminică dimineața, ne-am dus, de data aceasta doar noi trei, în aceeași cafenea micuță și frumoasă din București. Când am intrat în ea și ne-a văzut un cuplu care fusese și în ziua dinainte, cea în care fuseseră toate dihăniile copiii, au belit, săracii, niște ochi de am simțit nevoia să strigăm din ușă:
– Nu vă panicați suntem doar noi și luăm la pachet, nu stăm!

 

 

Vedeți voi, și de-asta e mișto să fii părinte, căci ajungi să descoperi lucruri despre tine. Eu, de exemplu, am decoperit că nu-mi plac nici manelele bulgărești. Dar nu aș fi aflat asta, dacă nu le-aș fi ascultat în timp ce mâncam și, apoi, în timp ce-mi priveam copilul dezvoltându-se intelectual în timp ce se juca cu bățul în apă.

Oare ce alte aventuri ne mai așteaptă? Oare ce aventuri îi mai așteaptă pe ghinioniștii ale căror drumuri se vor intersecta cu ale noastre?

Scuze anticipate…

 

Sursa foto: libertatea.ro