Copiii Nimănui

Îi știm cu toții: sunt acei copii pe care îi regăsim prin orice cartier, orice școală, orice parc și orice loc de joacă. Acei copii care par orfani, deși nu sunt orfani în adevăratul sens al cuvântului. Par orfani pentru că nimeni nu se ocupă de ei: se vede asta în hainele pe care le poartă, în jocurile pe care le joacă, în modul în care se raportează la ceilalți copii. Și se vede în dorința lor de a interacționa cu adulții. Ba nu, în dorința lor de a se simți protejați de un adult. Căci un copil, de orice vârstă sau categorie socială, la un moment dat în viața sa are nevoie de un adult: pentru protecție, pentru un sfat, pentru ajutor. Și atunci când nu primesc asta de la cei care ar trebui să le ofere aceste lucruri, se mulțumesc cu „resturile” pe care le primesc de la noi. Căci noi, cei care suntem mult mai prezenți în viața copiilor noștri și care le oferim asta zi de zi, găsim câteodată resurse pentru a ne ocupa puțin și de ei, de copiii nimănui.

Ce ne facem însă atunci când acești copii devin o influență proastă asupra copiilor noștri? Sigur, nu e vina lor, iar felul în care se poartă este doar un efect, cauza fiind cu totul alt și nu face obiectul acestui articol. Realitatea este însă că acești copii, uneori, depășesc orice limită: prin limbaj, prin comportament și, din păcate, prin violență. Dar pentru că sunt niște spirite libere (cred că mult prea libere) și pentru că pot face orice, atâta timp cât nu există cineva acolo care să le stabilească niște limite, acești copii devin extrem de „dezirabili” pentru ceilalți copii, ceva mai „așezați” să le spunem. Și aici apare problema: cum facem dacă ajungem la concluzia că ei nu ar trebui să mai interacționeze cu ai noștri? Sau, mai corect, cum îi oprim pe ai noștri să mai interacționeze cu ei?

Și în parcul în care mergem noi există o astfel de gașcă de copii. Anul trecut, poate și pentru că erau mai mici, „pagubele” pe care le provocau (sau, ok, pe care le consideram eu că le provocau) erau minore: vorbeau urât și se mai loveau între ei în ceea ce părea să fie modul lor de interacțiune normal, căci acum se loveau până la lacrimi, acum se pupau.
Anul acesta însă, crescând, au devenit mult mai violenți, în sensul că vorbesc extrem de urât (și asta o spune unul care, vorbind urât, are o mare toleranță la înjurat), au început să se lovească nu doar între ei, dar să-i mai troznească și pe alți copii. Și au trecut și la niște șantaje sentimentale, cu cei mai mici ca ei: dacă îmi iei un suc, rămânem prieteni, altfel…

Pentru mine, capacul a fost pus acum vreo două zile când i-am văzut pe acești băieți certându-se și bătându-se cu două fete adolescente, tot din gașca lor, care aveau în grijă și un bebeluș. Măi, oameni buni, copiii, băieți și fete, se trozneau parte în parte, în timp ce restul copiilor (nu erau mulți, fiind încă devreme) se uitau la ei ca la urși. Când m-am dus să încerc să-i opresc, n-am făcut decât să-i mut puțin mai încolo, căci ei aveau niște probleme de rezolvat, iar eu îi încurcam.

Bun, așa că ieri, pentru prima oară, când au venit la Mark și la copiii de vârsta lui să se joace fotbal, m-am dus și le-am spus că îmi pare rău, dar comportamentul lor din ziua precedentă mă obligă să nu le mai permit să se joace cu Mark. I-am povestit și lui Mark, separat, că nu mi-e ok să se mai joace cu ei și, cel puțin până azi, lucrurile par ok.

Dar pentru că a fost prima oară când am intervenit atât de brusc în prieteniile lui Mark, mă simt extrem de aiurea. Habar nu am dacă am făcut bine. Știu doar că am făcut ceea ce am simțit că e mai bine pentru copilul meu în acel moment.
Pe de o parte mă gândesc că eu când eram mic n-am fost niciodată la joacă însoțit de vreun părinte. Și nu m-am bătut niciodată și nu țin minte să fi fost prieten apropiat cu vreun golan. Deci pare că m-am descurcat de unul singur. Dar…dar, prietenii mei erau toți din fața casei sau, cel mult, de pe aceeași stradă. Deci oricum părinții noștri se cunoșteau toți între ei și nu prea era posibil să ne lovim prea tare între noi sau să furăm unii de la alții, măcar și de frica alor noștri.
Astăzi însă, copiii se joacă prin parcuri unde se întâlnesc, printre alții, cu acești copii ai nimănui. Cu cine să mergi să vorbești în caz că apare vreo situație? Sigur, poți să încerci să îi explici copilului, dar, la un moment dat, se poate ca situația să impună discuția cu un adult. Ce faci atunci?

Habar n-am. Nu cred că există vreun răspuns universal valabil. Încerci, probabil, să te adaptezi și speri ca toate discuțiile și toate lucrurile pe care le-ai făcut cu al tău și toate momentele în care i-ai povestit despre ce e bine și ce nu e bine să conteze. Și, bineînțeles, îi arăți cât de des poți cât îl iubești și cât se poate baza pe tine. Căci, până la urmă, asta le lipsește acestor copii ai nimănui: dragostea și atenția părintească. Nu spun că n-ar exista sau, dacă nu există, asta nu se întâmplă dintr-un motiv întemeiat.Spun doar că este cât se poate de evident că acești copii suferă de lipsa dragostei și atenției părintești. Și că toate teribilismele lor sunt doar un mod de a încerca să atragă atenția cuiva, chiar dacă atenția vine și cu pedepse. Orice e mai bine decât ignorul. Orice.

Iar copiii aceștia ai nimănui cresc și ei. Și ajung adulți. Și să vezi atunci probleme. Mai ales că din ce văd prin online sau la tv, nu sunt eu singurul care se lovește de ei în acest parc. „Copiii Nimănui” pare să devină un fenomen. Ceea ce este extrem de îngrijorător. Doar că, noi până ieri am avut un Guvern al Nimănui, cine să mai aibă timp să se gândească și la niște copii?

Sursa foto: http://www.elrhey.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*