Concursurile sportive ale copiilor sau când intră Satana în părinți

Când te joci cu copilul tău. Când îl iei în brațe și îl învârți și râdeți amândoi. Când îl ajuți la o problemă pe care nu o știe rezolva și din cauza asta îi dau lacrimile de ciudă sau de nervi. Când vă uitați ochi în ochi și nici nu mai e nevoie să vă spuneți cât de mult vă iubiți.
E plină viața unui părinte de astfel de momente, momente în care este înțelegător și iubitor și calm și empatic și dornic să asculte și să ajute.

Și apoi mai sunt meciurile copilului său…

În weekend am ajuns într-un mall în care la o cafenea se desfășura un turneu de șah pentru copii. Șahul, dacă este cineva care nu știe acest lucru, este un sport în care te poți accidenta doar dacă adormi și cazi cu ochii în piese. Iar de furat, nu prea are cine să te fure, pentru că nu ai arbitru, ai un supraveghetor. Și ești tu în fața unei table și a unui adversar, și cel dintre voi care este mai atent, mai concentrat, mai bun poate, va câștiga partida. Cam așa cred că ar suna prezentarea acestui sport. Asta dacă nu ai trecut în weekend pe la același concurs de șah ca și mine.

În primul rând, organizatorii luaseră o decizie extrem de înțeleaptă de a nu lăsa părinții în cafenea. Ceea ce însemna că pe vreo 10 metri pătrați în fața cafenelei se înghesuiau toți, dornici să fie cât mai în față, ca să nu vadă nimic. Pe bune, copiii erau la el puțin 10 metri distanță, concentrați, iar piesele cu siguranță nu se zăreau. Meciurile se desfășurau, copiii câștigau sau pierdeau, dădeau mâna la final și se îndreptau apoi spre smintiți…Părinți, am vrut să spun părinți!
Care îi luau în brațe sau îi admonestau sau se luau de organizatori, că n-a fost temperatura bună sau că au pătruns în incintă trei muște. Nu glumesc, erau niște copii care terminaseră meciurile lor și se opriseră să se uite la alți copii care încă jucau. A intrat mama uneia dintre jucătoare și i-a ușuit pe ceilalți de acolo, pentru că, vezi Doamne, nu se puteau concentra jucătorii. Care jucători, pe ei îi durea fix la bască de prezența ălora, n-aveau nicio treabă. Și ca să înțelegeți cum știu toate acestea, eu îmi luasem o cafea și, fiind client, îmi găsisem o masă de unde să urmăresc spectacolul grotesc, adică cel oferit de părinți.

Bun, și aici vine întrebarea mea: dacă la șah fac părinții așa, păi cum o fi la baschet, tenis sau fotbal? De fapt, am auzit sau am citit cum e: cu sânge, la propriu. Cred că am mai povestit: când l-am dat pe Mark la baschet, antrenoarea ne-a făcut la prima ședință un mini instructaj din care vă redau următoarele:
1. Nu ai voie să vorbești cu copilul în timpul antrenamentului – lucru pe care îl fac foarte mulți părinți, dând sfaturi celor mici cum să facă una, alta.
2. Atenție mare la asta! Nu ai voie să lovești un alt copil care i-a făcut sau ți se pare ție că i-a făcut ceva copilului tău! Când toți cei prezenți am făcut ochii mari la auzul acestor cuvinte, ni s-a spus: Știu că nu credeți că e posibil, dar eu am văzut întâmplându-se și nu mai vreau să se repete.

Și Mark încă nu a început meciurile, dar sunt convins că atunci când voi merge acolo, voi fi un fel de Ilie Dobre sau Sebastian Domozină, voi relata live tot ceea ce se întâmplă pe margine, căci pare că de multe ori, pe margine se întâmplă mai multe ca pe teren.

Bun, dar probabil mulți dintre voi ați trăit sau ați auzit lucruri asemănătoare cu ce povestesc eu aici. Întrebarea mea este de ce ajung unii părinți să se comporte așa? Înțeleg, până la un punct, de ce se duc oamenii pe stadioane sau în săli ca să urle ca descreierații la meciul echipei favorite: este felul lor de a refula după o săptămână în care nu pot face asta în alt mod, din păcate. Dar să faci așa ceva la meciurile unor copii și, în mod special, să îi permiți copilului tău să te vadă comportându-te ca un babuin supărat, asta nu pot înțelege.
Adică majoritatea părinților care își dau copiii să facă un sport, oricare ar fi acela, spun că o fac, în primul rând, pentru a-l ajuta să se dezvolte armonios, să învețe echilibrul, despre jocul în echipă șamd. Ba unii chiar spun că îi dau la sport pentru ca acei copii să învețe să piardă. Păi ce să învețe ei să piardă când te văd pe tine că erupi ca un vulcan la vreo decizie eronată? Ce să învețe despre fair play, când te aud pe tine cum îți bagi și scoți ce ai și ce n-ai în toată lumea: adversari, arbitrii, antrenorii care nu bagă copilul să joace suficient, colegul care a greșit o pasă etc? Ce să înțeleagă despre echilibru, când te văd pe tine, modelul lor în viață, posedat de Satana și comportându-te ca un nebun de legat?

Cum și de ce au ajuns meciurile copiilor să fie mai importante pentru părinți decât pentru copii? Cum am ajuns să eliminăm plăcerea de a juca, distracția, bucuria de a te duce la un meci, doar din nevoia noastră, a adulților, de a ne putea lăuda cu victoriile copiilor sau a ne plânge și a da vina pe alții atunci când pierd? Cât de razna vi se pare că suntem, pe o scară de la 1 la 10? Că problema nu e dacă suntem razna, ci dacă se mai poate face ceva pentru noi. Eu aș zice că un 7 spre 8, voi?

Când vine vorba de sport și de echipe cu care țin, pot să devin fanatic. Fac ca toți dracii și eu, mă comport ca un descreierat. Așa că declar public aici: dacă vreodată mă veți vedea la un meci de copii, făcând ca un animal, țipănd la arbitri sau antrenori, să veniți să-mi trageți direct una după ceafă. Și dacă mă voi înfuria, să-mi mai trageți una. Că asta merit, dacă voi fi un bou.

Civilizația începe cu lucrurile mici. Civilizația începe cu a accepta că oamenii mai pot greși. Că nu e nimic în neregulă cu a pierde, că se poate întâmpla ca alții să fie mai buni. De mai multe ori. Că se poate întâmpla să te bată unii mai slabi.
Vi se pare că nu avem tineri sportivi foarte buni și de viitor? Până să avem sportivi, ar trebui să ne propunem să formăm caractere. Oameni onești cu alții, dar mai ales cu ei înșiși, dispuși să-și asume riscuri și responsabilități și dispuși să-și asume când greșesc.

Până nu vom face asta, ne vom scălda în aceeași mizerie, în care vor fi unii sau alții care vor țipa, unii sau alții care vor fura și unii sau alții care se vor uita de pe margine. Și acum nu mai vorbesc despre sport.

sursa foto: youtube.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*