#Colectiv fără sfârșit

Azi dimineață am urmărit pe net documentarul celor de la Discovery despre Colectiv. Ca unul care l-a urmărit și pe cel realizat de Digi 24, pot spune că experiența celor de la Discovery s-a văzut clar, este un produs de televiziune mult mai reușit ceea ce au făcut ei.
M-am gândit mult dacă să mai scriu și eu ceva pe subiect, că sunt convins că lumea ar prefera să audă mai degrabă despre lucruri frumoase sau, cel puțin, nedureroase. Apoi am deschis laptopul pe la 2 și jumătate și am văzut că azi a mai murit un tânăr care-a fost acolo. Avea 21 de ani.
Știu că nu vreți să vă gândiți la asta, dar noi, cei norocoși care nu ne-am pierdut copiii sau prietenii acolo, cred că avem măcar această datorie: să ne imaginăm (că de înțeles nu avem cum) tragedia acelor oameni. Deci, cum trebuie să fie să îți moară copilul la 4 luni și jumătate de la acel eveniment? Cum o fi să agonizezi atâta vreme pentru….nimic? Unde o fi dreptatea divină? Unde o fi Dumnezeu (eu nu cred că este deloc) în astfel de situații? Cum să-i povestești unui părinte despre rahatul ăla că „Dumnezeu îți dă atât cât poți duce”? Ce să poți duce: că băiatul tău suferă 4 luni și jumătate, doar ca la final, să moară și el? Că tu nu ești om 4 luni și jumătate, doar ca la final să ți se adeverească cele mai negre coșmaruri?
Stau ca bou’ și privesc în gol și-mi zic că n-are cum: că dacă a trecut atâta timp, ar fi trebuit să însemne că acel copil merge spre însănătoșire. Că azi e luni și e o zi cu soare la București după o săptămână înnorată și nu e, în niciun caz, o zi potrivită ca să mori. Nu, azi nimeni n-ar trebui să aibă voie să moară. Că uite, a trecut suficient timp cât rănile să înceapă să se vindece, dacă până și ăia de la Discovery au considerat că pot să trasmită documentarul lor. Dacă ei l-au transmis, înseamnă că tragedia de la Colectiv a intrat în istorie. O istorie tristă, dar tot istorie. Cu toate acestea, Viața ne demonstrează încă o dată că toate calculele noastre nu au nicio valoare, că noi nu avem nicio putere în lupta cu sora ei geamănă, Moartea. Că nu-l avem decât pe Azi și uneori nici atât.

Urmărind documentarul, mi-au rămas în minte 2 momente: primul, în care una dintre supraviețuitoare, Ema Bărăscu spune, printre lacrimi, „personal, nu știu cum o fi pentru unii, dar eu în momentele alea nu m-am gândit nici măcar o clipă la Dumnezeu sau la ceva mai presus…m-am gândit la medici să vină, m-am gândit la pompieri, la oameni care sunt instruiți să facă față unor astfel de situații.”
Da, #Colectiv este despre oameni. Despre cei are au murit sau abia au supraviețuit, dar și despre toți acei eroi cunoscuți sau nu care au salvat o viață în noaptea aceea, care au tras pe cineva prăbușit și blocat în busculada de oameni, care au refuzat să se ducă la o ambulanță, fiind și ei grav răniți, doar pentru că au văzut că alții sunt mai rău decât ei. Și, din păcate, este și despre toți care nu fac mai nimic de 4 luni și jumătate pentru ca să simțim cu toții că tragedia din Colectiv nu a fost degeaba.
Îmi pare sincer rău că spun asta, din nou, dar mie mi se pare că nu s-a schimbat nimic după Colectiv. Ok, au căzut niște capete și cam atât. În rest, simte cineva că trăiește într-o țară mai sigură? Simte cineva că „glasul poporului” a fost ascultat? Simte cineva că noile autorități fac altceva decât să adopte strategia struțului, respectiv „dacă nu facem nimic, nu mai aprobăm nimic, sigur nu are cum să se mai întâmple ceva rău”.
Nu, întrebați orice supraviețuitor sau orice om care și-a pierdut pe cineva drag acolo și sunt convins că v-ar răspunde că oamenii aceia ar vrea ca viața să meargă înainte, nu să „înghețe”. În condiții de extremă siguranță, dar să meargă înainte. Ce pretenții să avem noi, când ăștia nu sunt în stare să se pună de acord dacă acoperișul Arenei Naționale este sigur sau nu. De fapt nu, ei s-au pus de acord, dar nu vrea niciunul să dea cu bățu’ că, na, dacă se întâmplă ceva, e semnătura lui acolo. Câți dintre noi nu știm prieteni sau amici cu business-uri blocate pentru că nu se mai eliberează nicio autorizație?
Mai țineți minte atacurile de la Paris din noiembrie? Mai țineți minte când, la câteva zile, englezii au umplut Wembley cântând Marseilleza? Asta ne-am dori și noi: să ne cinstim eroii ieșind din casă, mergând la concerte și la evenimente. Așa lupți împotriva fricii: înfruntând-o. În niciun caz ascunzându-te.

Al doilea moment cutremurător pentru mine din documentar a fost relatarea unui pompier, Căpitanul Ștefan Olteanu, și el cu nodul în gât: „am găsit aproximativ 15 – 20 de telefoane mobile. Am stabilit un loc de adunare a lor și au fost într-un colțișor adunate toate, unul lângă celălalt. Pe toate telefoanele suna „Mama” și „Tata” și erau toate aprinse.”
Asta mi se pare una din culmile suferinței. Să știi că cineva a fost la locul unei tragedii, să suni pe telefon, să vezi că telefonul sună, ceea ce de regulă e un semn bun și să nu răspundă nimeni. Și să suni până când se termină bateria telefonului. Să treci de la extaz la agonie mai repede sau mai încet, în funcție de cât de încărcat este un telefon.
Să te întrebi de ce l-ai lăsat să se ducă, să retrăiești fiecare moment din acea seară, fiecare posibilitate pe care-ai avut-o să-l deturnezi și să te întrebi, pentru restul vieții, de ce nu ai făcut-o.
Da, este extrem de dureros ce scriu eu aici. Dar asta nici măcar nu se apropie de durerea adevărată. Noi..voi aveți posibilitatea să închideți laptopul/telefonul/tableta și să ziceți să mă duc dracu’ cu rahaturile mele. Părinții aceia nu au acest lux. Pentru unii dintre ei, nu vor mai exista niciodată telefoane pe care ei să le apeleze și pe care să scrie „Mama” sau „Tata”. Pentru unii, viața s-a încheiat în acea noapte, la Colectiv, chiar dacă ei continuă să trăiască.

S-a scris mult despre Colectiv și sper că se va mai scrie și în continuare și pentru multă vreme. Stând de vorbă cu cineva care și-a pierdut un copil, mi-a povestit un lucru la care nu mă gândisem până atunci. Mi-a spus: „simt că lumea l-a uitat prea repede pe copilul meu și asta mi se pare atât de nedrept, pentru că el a fost cu adevărat minunat.”
Da, cu toții facem greșeala asta. Suntem atât de absorbiți de viteza vieții, încât îi uităm mult prea repede pe cei care s-au dus. Și asta trebuie să fie extrem de dureros pentru familiile lor, să vadă că, de fapt, cei dragi n-au fost decât niște instrumente de propagandă, că după 6 luni sau un an nimeni, sau aproape nimeni nu se mai interesează de ei.

Căci și documentarul de pe Disovery, la fel ca și tânărul de 21 de ani care a murit astăzi, vor mai ține prima pagină a fiecăruia dintre noi până când ne vor reveni în memorie lucrurile cu adevărat importante ale vieții noastre: rata la casă, vacanța de Paște sau dobitocul care ne face zile fripte în trafic…

sursa foto: www.tion.ro

3 Comments

  1. Din pacate ,asa se intampla mereu .Indiferent cine vine la putere , o sa faca greseli ,probabil nu la fel de vizibile .Pacat de acele persoane ..

  2. Trist si adevarat. Ca oamenii uita, ca ne conduc niste incapabili insensibili, ca viata e nedreapta si uitarea vine cand un astfel de “eveniment” ar trebui asa, ca intr-un ultim ceas sa ne trezeasca fara posibilitatea de a adormi la loc.
    S-au stins acolo 2 cunoscuti. Cand spun cunoscuti spun doi oameni cu care un an de zile m-am intersectat la locul de munca, eu o fiinta de 20 de ani abia intrata in paine pe o pozitie mult inferioara lor. Doi oameni minunati care aveau mereu un zambet pe buze si un “buna ziua” de spus chiar si mie. Erau clar apreciati si oarecum seniori, “i was looking up to them” cum s-ar spune, plina de aspiratii si admiratie si cu dorinta sa ajung la un moment dat si eu acolo. Apoi eu am plecat din tara, am ajuns si eu la un anumit nivel, am inaintat in varsta si in tot acest timp i-am urmarit pe cei doi tangential in social media, mereu interesata de al lui “joie de vivre”, de binele pe care il raspandeau in continuare, unorul inegaliabil, frumosul relatiei lor, minunatia educatie si specializare profesionala de care ambii dadeau dovada – asa incat, odata cu tradedia asta am ramas profund marcata de plecarea lor timpurie, atat de nedreapta dintre noi… Nu pot sa imi imaginez durerea celor dn familie, a celor cu adevarat apropiati. Mai ales ca aici nu este vorba doar ca au murit atatia tineri frumosi intr-o agonie oribila. Este vorba de mult mai mult.
    Tot azi am vazut o postare a mamei fetei in care ii dedica o melodie ascultata intr-un concert live, spunand ca a fost cantata doar pentru ea, fara ca solistul sa stie.. Ce suflet minunat, ce putere launtrica, ce mod frumos de a spune in cateva cuvinte cat de vie ii este in suflet fiinta draga pierita prea devreme.
    Mi-as dori, la fel cum ati scris si dvs, sa nu se termine niciodata postarile despre oamenii acestia. As citi mii de postari care le celebreaza viata, sau care cauta raspunsuri, chiar si cele negative pentru ca sa nu uitam ca fiecare simte in fel unic si e marcat de astfel de lucruri diferit. Important este sa nu uitam. Sa nu mai lasam oameni fara scrupule sa musamalizeze. Adevarul si dreptatea ar trebui in continuare cautate, fara incetare.. N uitati oameni buni, nu (ii) uitati.

    • Mulțumesc că ți-ai împărtășit povestea cu noi, Alina. Și îmi pare tare rău de cei 2 prieteni ai tăi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*