Cine este “Cel Mai Bun Tată”?

Cu siguranță, nu eu. Eu doar încerc să fiu cel mai bun tată al lui Mark. Plus că oricât mi-ar plăcea să mă joc cu copiii și să mă considere prietenul lor, știu că-mi lipsește o calitate esențială pe care doar voi o aveți: sunteți părinții lor. Și, fără excepție, indiferent ce le-ați face sau le-ați spune (nu discutăm aici de extreme) veți rămâne mereu părinții lor, niște Zei pe care îi vor admira toată viața și pe care vor încerca să-i impresioneze prin tot ceea ce vor face. Așa stau lucrurile de când lumea și Pământul și probabil că așa vor rămâne până când (și dacă) vom fi deposedați de umanitatea noastră.

Am remarcat, însă, în cei peste trei ani de când scriu și/sau comentez în calitatea mea de tată cât de diferite sunt reacțiile oamenilor, in funcție de sex. Marea majoritate a femeilor (majoritar mame) sunt de acord cu marea majoritate a lucrurilor pe care le spun eu, simpatice sau serioase. Mai mult, pe baza a ceea ce povestesc, cred că o mare parte dintre ele, m-ar lua acasă câteva zile pe post de urs de la circ pentru a le arăta și “altor membri ai familiei” cum ar trebui să se poarte cu copilul. Dacă așa stau lucrurile…mulțumesc, dar nu, mulțumesc. Îmi este foarte bine și foarte de ajuns în sânul familiei mele. Plus că, acum, pe bune, vă dați seama ce chestie ciudată ar fi asta, nu? Și aș trăi mereu cu frica extrem de pertinentă că “alți membri ai familiei” mă urăsc și pun la cale planuri prin care să mă elimine, la figurat dar mai ales la propriu.

Când vine vorba de bărbați/tați, lucrurile stau foarte diferit. În cele mai multe cazuri când se întâmplă prima interacțiune, se întâmplă cam așa: eu stau de vorbă cu cineva cunoscut și un alt bărbat apare. Cel sa cea care ne cunoaște pe amândoi, mă prezintă și pe mine:
El este Alex. Nu știu dacă știi, dar are un blog care se numește celmaibuntata.
– Credeam că eu sunt cel mai bun tată! este aproape invariabil răspunsul defensiv al acestor bărbați. Se simt amenințați de acest nume, simt că doar pentru că eu îl folosesc, ei ar fi mai puțin de atât. Și cine ar vrea să fie catalogat ca altceva decât “cel mai bun tată/cea mai bună mamă”, nu?
Când vine vorba de bărbații care mă (mai) citesc, și aici reacțiile sunt ușor antagonice. Când mă plâng de câte ceva, reacția lor este:
– Aha! Vezi, nu sunt singurul care se plânge de asta, deci am dreptate!
În schimb, când scriu despre lucruri serioase, lucruri care sunt greșit etichetate ca aparținând aproape exclusiv mamelor, lucruri ca: sentimente, empatie, bunătate, stat de vorbă cu copilul pe diferite subiecte etc, reacția multora este:
– Bine, mă, că vine ăsta să se dea mare cu ce face el! Pun pariu că, de fapt, nici nu face așa, doar zice că face. Ia mai lasă-mă, frate, în pace, că eu am și alte treburi mai bune de făcut.

Acum, vă dați seama că și dacă v-aș zice că fac ceea ce scriu și voi nu m-ați crede, degeaba v-aș zice. Dar indiferent că voi credeți sau nu că fac lucrurile pe care le zic că le fac, n-ar fi mișto să încercați să le faceți și voi dacă vi se pare că ar putea funcționa, chiar dacă nu vă vine să le faceți așa, natural, să spunem?

Nu, nu mă interesează să fiu cel mai bun tată în general, sau să spună copiii voștri că eu aș fi cel mai bun tată. Dar mă interesează fericirea și nefericirea copiilor în general, mă interesează să încercăm să facem lumea asta mai bună pentru ei (și implicit, pentru al meu) și mă interesează foarte tare să fiu una dintre rotițele care muncesc la creșterea rolului tatălui în viața copilului, rol care, cel puțin în societatea românească, este văzut ca unul mai degrabă marginal sau indirect, în sensul că cel mai important rol al tatălui este să asigure stabilitatea financiară a familiei.

Nu, rolul tatălui este mult mai complex și cu siguranță că nu se rezumă doar la bani. Felul în care ne prezentăm zi de zi în fața copiilor noștri (băieți sau fete deopotrivă), prezența sau absența noastră, dorința noastră de dialog sau statutul de “judecător”, vulnerabilitatea noastră sau rolul de “zid” lipsit de sentimente, toate acestea vor defini modelul pe care fetele îl vor căuta în orice bărbat și cel pe care băieții vor încerca să-l copieze.

M-am gândit serios în ultimele zile cum ar arăta o lume în care toți tații s-ar prezenta nu ca Inginer, Doctor, Economist sau Mai-știu-eu-ce Popescu ci ca X, tatăl lui Y. Nu, nu e o glumă, cred că ar fi cu adevărat o schimbare de paradigmă la nivel de societate, ca tot ceea ce facem în viața noastră (de familie, profesională sau în timpul nostru liber) să facem având în cap faptul că suntem părinții cuiva. Căci faptul că ești părintele cuiva, nu înseamnă din punctul meu de vedere, că devii sclavul acelui copil, că faci totul cu sau pentru el. Dar înseamnă niște lucruri, cum ar fi, printre multe altele:
1. Că încerci să muncești mai eficient, ca să petreci mai mult timp cu el și nu mai păcălești pe alții sau pe tine că trebuie să stai mult la birou.
2. Că încerci să fii un model pentru el nu doar prin ceea ce spui, ci și prin ceea ce faci.
3. Că îl lași să te vadă așa cum ești, cu bune și cu rele, nu încerci să-l păcălești că ești alfel decât în realitate.
4. etc

Sigur, sunt mulți tați care fac deja aceste lucruri. Lor, pot să le spun cu siguranță că au niște copii norocoși, chiar dacă ei, copiii, de multe ori nu cred sau nu spun asta. ☺ Tații care nu fac încă aceste lucruri, având citite rândurile de mai sus, au câteva opțiuni:
a. Să îmi spună că sunt un bou.
b. Să îmi spună că sunt un bou și că ei deja sunt cei mai buni tați ai copiilor lor.
c. Să îmi spună că sunt un bou, că ei deja sunt cei mai buni tați ai copiilor lor și, pentru că tot vine weekendul, deci în teorie timp liber mai mult, să și facă ceva în direcția asta. Căci nu mie trebuie să-mi spună că sunt cei mai buni tați și nici măcar copiilor lor nu trebuie să le spună asta. Singurii cărora trebuie să le spună că încearcă să fie cei mai buni tați și singurii care trebuie să-i și creadă sunt ei înșiși, atunci când sunt doar cu ei înșiși, când nu se pot păcăli, oricât ar încerca. Ei înșiși trebuie să fie conștienți de momentele când au fost cei mai buni, dar mai ales de momentele când nu s-ar apropiat de acest calificativ. Problema nu este, din punctul meu de vedere, că greșim. Problema este că nu vrem să acceptăm și să înțelegem că greșim.

A fi cel mai bun tată sau părinte nu este o chestie care ne vine pur și simplu atunci când devenim părinți. Și nu este un titlu pe care îl dobândim la un moment dat și care ne însoțește pentru tot restul vieții. A fi cel mai bun tată sau părinte pentru copilul tău este un proces. Un proces lung, anevoios, plin de obstacole și momente nasoale. Dar dacă ne asumăm acest proces, vom primi din când în când cea mai înaltă recunoaștere la care poate spera orice om: prețuirea copilului tău pentru ceea ce faci și ceea ce ești. Ăsta premiu!

Și încă ceva: dacă tot ai citit până aici, indiferent ce te-a mânat să faci asta, ajută-mă cu ceva, te rog: dă-i unui tată să citească acest articol. În cel mai rău, își va pierde 2 minute din viață până când îl va închide nervos și va vorbi despre mine folosind cuvinte gen bou, bine că se dă ăsta deștept, ușor de zis, greu de făcut. Dar, în cel mai bun caz, copilul lui va câștiga niște timp în plus cu tatăl său. Ceea ce, îți garantez, este cel mai frumos cadou pe care l-ai putea face unui copil.

Așa că, în numele tuturor copiilor care-și doresc să petreacă mai mult timp cu cel mai bun tată sau cu cea mai bună mamă a lor și în numele meu personal, pentru răbdarea de a citi toate aceste rânduri, îți mulțumesc foarte mult!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*