Cinci luni de tăcere

Narcis Hogea. Acesta este numele domnului din imagine. Un inginer din Sinaia care nu cred că și-a dorit vreodată să devină cunoscut înafara cercului său de prieteni. Doar că viața rareori ține seama și de ce ne dorim noi.
Narcis este tatăl lui Alexandru Hogea, una din victimele de la Colectiv. Victima nr. 60 mai exact. De ce este acest lucru important? Pentru că Alex a murit abia pe 22 noiembrie într-un spital din Viena, după ce părinții săi au ajuns inițial în Belgia unde fuseseră informați că va ajunge și Alex. Asta după ce li se spusese ba că poate fi transferat, ba că nu poate. Știu, sună a un scenariu foarte prost de film de duzină. Doar că Narcis și ai lui au fost eroii principali ai acestui film fără happy end. Și tot el, alături de alții, se străduiește să nu mai existe vreodată o continuare a acestui film.

Nu întâmplător am spus că Alex „este” fiul lui Narcis. Așa se prezintă el, având convingerea că fiul său este undeva pe-aici, pe-aproape, doar că nu-l putem vedea. Deși sunt convins că ei, părinții, îl simt. Poate că Alex e aici pentru că știe cât de greu le-ar fi părinților dacă ar pleca de tot. Sau poate, exact ca în filme, nu poate pleca încă, până nu se află tot adevărul din jurul morții lui și a celorlalte 63 de victime. Poate că au și sufletele lor nevoide de o „încheiere” pentru a se putea ridica liniștite.

Narcis, alături de alți părinți și supraviețuitori din Colectiv au format Asociația Colectiv GTG 3010. Duminică după amiază a avut loc conferința de lansare a acestei Asociații. Narcis a fost suficient de drăguț și mi-a trimis un link cu înregistrarea conferinței.
Am văzut acolo câțiva părinți devastați. Până la tragedia din Colectiv, am crezut că nu există nimic mai rău decât să-ți moară copilul. Ascultându-i pe acești oameni am înțeles că există ceva mai rău: să nu știi de ce a murit.
Cătălin Tolontan a fost prezent la această conferință și a scris despre ce a văzut și simțit el acolo. Tot Cătălin îi întreabă la un moment dat pe părinți cine, din partea Statului Român, a luat legătura cu ei în aceste aproape 5 luni scurse de la tragedie.

Nimeni este răspunsul la unison.

L-am rugat aseară pe Narcis să-mi confirme că ceea ce am citit și auzit este adevărat. A făcut-o.
Vă dați seama ce supliciu trebuie să fie pe acești oameni de 5 luni? Să vadă cum diferiți demnitari se laudă cu intervenția de la Colectiv, cum alții o critică, cum unii o folosesc în scopuri electorale și tot așa. Și cum, de fapt, nimănui, NIMĂNUI, nu-i pasă de copiii lor. Cum pentru toate personalitățile publice, copiii lor sunt doar niște cifre de arătat la tv, în presă sau online în diferite scopuri.

Domnul Istrate, un alt părinte a cărui băiat de 22 ani de murit în urma tragediei spune la un moment dat „Inclusiv coroanele le-au trimis pe ascuns. Nu a existat o comunicare oficială: Da, noi suntem reprezentanții Statului și am vrea să trimitem o coroană. Au pus niște întrebări pe la spate să afle locul și ne-am trezit acolo cu o coroană din partea Presedinției.”

Repet: puteți încerca să vă imaginați ce simt oamenii aceștia? Cinci luni de tăcere față de ei, cinci luni de neaflat niciun răspuns și o coroană trimisă pe ascuns.
Dar e greu să fie altfel, pentru că știți ce-am mai auzit la acea conferință de presă înafară de declarațiile membrilor fondatori ai Asociației și întrebările lui Cătălin Tolontan. Nimic. Ok, au mai fost, cred, 3 întrebări din partea tuturor celorlalți jurnaliști prezenți. Oamenii aceia veniseră acolo să-și verse sufletul și dorul de copiii lor și nimeni nu s-a gândit să-i întrebe nimic. Cum se simt? Cum arată viața lor acum? Ce le lipsește cel mai mult? Nu știu, întrebări de oameni normali, cărora le pasă de suferința altora.
N-are cum să fie totul despre senzațional. Despre denunțuri și răzbunări și amantlâcuri. Să fii în sală cu oamenii aceia, să fii în sală cu 2 dintre supraviețuitori și tu să nu vrei să afli nimic despre noua lor viață (căci, sunt convins, cu toții, familii și supraviețuitori, trăiesc o nouă viață din 30 octombrie 2015 încoace) mi se pare de neconceput. Dar din același film cu cei care nu sună nici după 5 luni sau cei are trimit coroane pe ascuns.

Dar dacă am rămas cu ceva pozitiv din acea conferință, am rămas cu vorbele Emei Bărăscu, o supraviețuitoare, care spune că unul dintre obiectivele Asociației Colectiv GTG 3010 este să dezvolte tot felul de acțiuni și proiecte pentru a-i păstra vii pe cei ce au plecat prea repede.
Asta mi se pare mie cel mai important: să nu-i uităm niciodată pe cei care au pierit acolo. Măcat atât putem face. Și să nu uităm că s-a întâmplat și, la un moment dat, de ce s-a întâmplat. Și să evităm astfel de tragedii pe viitor.

Cu toții ne uităm la acești părinți și empatizăm cu ei în același timp în care într-un colț de creier și de suflet ne spunem „Ce bine că nu ni s-a întâmplat nouă!”. Narcis și ceilalți părinți din Colectiv nu mai au acest lux. Ei nu mai au ce să evite, pentru ei și familiile lor. Dar, spre onoarea lor, sunt primii care spun „Cum facem să nu li se mai întâmple și altora?”.

E greu, însă, cu atâta tăcere în jur.

Sursa foto: www.news.ro

3 Comments

  1. Nu sunt de acord ca NIMANUI nu-i pasa. NOUA ne pasa. NOUA, celor ramasi si noua, fratilor si surorilor a caror inima bate acum si pentru ei. Inca nu ne vine sa credem ce s-a putut intampla…si vrem sa aflam adevarul, desi e prea tarziu, dar TREBUIE sa o facem. Noi, rockerii, vom ramane uniti si nu vom uita niciodata!

  2. Oamenii astia trebuie sa nu se lase pana nu cad capete si nu se schimba cutume. Tendinta la noi e sa ingropam noroiul sub pres si asta se intentioneaza si acum. Banuiesc, de ex., ca s-au reluat toate celelalte activitati din acea cladire a groazei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Erau acolo mai multe ateliere, studiouri, sali de sport si cluburi de dans, inclusiv pentru copii. Cautasem unul pentru fiica-mea, in chiar lunea de dinainte de incendiu si ne-am speriat rau: cladire intunecata, pereti crapati, scari aproape prabusite… Nu am stiut cum sa plecam mai repede. Apoi, dupa tragedie, nu m-am mai putut apropia de zona aceea. Am pierdut acolo un prieten drag (fostul meu sot), iar Narcis este si el un prieten din tinerete. E un om exact asa cum l-ai descris in primele randuri – discret spre timid. In plus credincios, saritor si bun la suflet. Nici unul dintre ei, nici mortii, nici cei ramasi dupa ei, nu meritau iadul de acolo.

    • Îmi pare rău pentru pierderea ta, am citit la vremea respectivă articolul pe care l-ai scris. Eu sper sincer să aibă puterea să lupte prin această asociație pentru a schimba unele lucruri în țara asta, și pentru a păstra vie amintirea celor plecați.

1 Trackback / Pingback

  1. Cum facem să nu? | Me, myself and the whole world

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*